Problema evreiasca

   Menechem Begin , fost prim ministru Israel :

   „Rasa noastra este Master Race. Noi suntem zei divini pe aceasta planeta. Noi suntem atat de diferiti de rasele inferioare, precum sunt ele de insecte. De fapt, comparativ rasa noastra, alte rase sunt bestii si animale. Alte rase pot fi considerate a fii extremente umane. Destinul nostru este de a conduce rasele inferioare. Regatul nostru pamantesc va fi stapanit de liderii nostri cu un sceptru de otel. Masele ne vor linge picioarele si ne vor servi ca sclavi.„

   Madame Blavatsky (H. P. Blavatsky), (1831 – 1891), legaturi apropiate cu ritul scotian (Albert Pike). Lucrarea sa „ The Secret Doctrine „ a fost sursa de inspiratie pentru partea 1 a documentarului anticrestin Zeitgeist . Nascuta in imperiul rus, emigreaza in 1873 in New York si incepe o “cariera“ in spiritism si mai mult agita teorii decat face demonstratii de extracorporalitate, levitatie, telepatie si altele din zona paranormalului. In 1875 fondeaza Theosophical Society. Ulterior incepe sa viziteze India . In 1886 se stabileste in Germania unde scrie o mare parte din Secret Doctrine, o lucrare plina de teorii rasiste, ce spunea ca i-a fost inspirata de maestrii non umani din zona Tibetului . Dupa deces a fost INCINERATA. 

   Jackson Spielvogel si David Redles de la Simon Wiesenthal Center , au fost nevoiti sa accepte ca lucrarile maleficei femei l-au influentat decisiv pe Adolf Hitler . 

   Aceasta scria in „The Secret Doctrine„, vol. 1, pag 319 – 320: 

   „ In antichitate si realitate, lucifer sau luciferus, este numele unei entitati angelice ce stapaneste absolut peste lumina adevarului si peste lumina zilei.„ 

   „ lucifer este lumina divina si terestra , „ spirit sfant „ si „ satan „ in acelasi timp „ 

   Albert Einstein, scrisoare deschisa catre Adunarea Generala a ONU, 1947: 

    “ Pentru a atinge scopul final – care este o singura lume, nu doua lumi ostile – un astfel de Guvern Mondial Partial nu trebuie niciodata sa actioneze ca o alianta împotriva restului lumii. Singurul pas adevarat catre un guvern mondial, este Guvernul Mondial însusi. “ 

   In 1881, francmasonul belgian Flerie scria: 

   “Jos Răstignitul!… Împărăţia lui s-a sfârşit! Nu este nevoie de Dumnezeu!” 

   “Trebuie sa extirpăm lepra devorantă a creştinismului“, ţipa Gambeta 

   Dr. Nahum Goldman , (1894-1982) , presedinte al World Zionist Organization , avertiza in 1958 la World Jewish Conference in Geneva : 

   „Un declin al puternicului curent anti-semitism sincer , ar putea constiutui un nou pericol pentru supravietuirea evreiasca . Disparitia anti-semitismului va avea efecte foarte negative asupra activitatii noastre„ 

   Manly Palmer Hall ( 1901 – 1990 ), gradul 33, mason, ritul scotian . In 1934, Hall fondeaza Philosophical Research Society.

   In cartea „The Lost Keys of Freemasonry „, pag. 48, a scris: 

   „Masonul descopera ca energiile vazute ale lui lucifer sunt in mainile sale„ 

   Lucrarea “ The Secret Teachings of All Ages: An Encyclopedic Outline of Masonic, Hermetic, Qabbalistic and Rosicrucian Symbolical Philosophy “a fost una din sursele de inspiratie pentru partea 1 a documentarului anticrestin Zeitgeist . 

   Jewish Chronicle, Londra, 4 aprilie 1919:

   „Conceptiile bolsevice sunt in majoritatea punctelor in armonie cu ideea de iudaism„ 

La acea data 477 din ceie 545 de oficialitati bolsevice erau evrei. 

   Henry Kissinger, la conferinta Bilderberg Group din Evian, Franta, 1991: 

   “ Azi, America ar fi scandalizata daca trupele ONU ar intra în Los Angeles pentru a restabili ordinea [referindu-se la protestele din 1991]. Mâine – ea ne va multumi! Asta este cu atât mai evident daca li s-ar spune ca exista o amenintare externa [o invazie extraterestra, sau de ordin terorist], fie ea reala sau doar declarata, care ar ameninta existenta Americii. În acest fel toate popoarele lumii ne vor ruga sa îi scapam de aceasta nenorocire. Toate lumea se teme de necunoscut. Când le vom pune pe tapet acest scenariu, drepturile omului vor fi cedate de bunavoie în favoarea garantarii bunastarii si a sigurantei de catre Guvernul Mondial. “  

   Henry Kissinger, 1974: 

    “Depopularea trebuie sa fie cea mai mare prioritate a politicii externe pentru lumea a treia “ 

   Henry Kissinger:

   “NAFTA este o piatra de temelie la construirea Noii Ordini Mondiale.“ 

   Henry Kissinger:

   „Obiectivul lui Obama este de a dezvolta o strategie completa pentru America in aceasta perioada, cand o noua ordine mondiala poate fi creata. Este o mare oportunitate”

   Eliphas Lévi (1810 – 1875), cel ce avea sa aiba un mare impact asupra Hermetic Order of the Golden Dawn, spunea:

   „Ce este mai absurd si mai lipsit de evlavie decat sa i se atribuie numele de lucifer diavolului . Intelectul lui lucifer este spiritul inteligentei si dragostei . Este ( nu pot scrie cea mai mare hula, cea impotriva DUHULUI SFANT ) . Iar lucifer corporal este cel mai mare agent al magnetismului universal„

   Karl Heinrich Marx ( 1818 – 1883 ), evreu, Germania, celebrul filosof, sociolog, teoretician politic, revolutionar, idol al comunismului. S-a casatorit cu o ruda a lui Nathan Mayer ( 1777 – 1836 ) – fondatorul Rothschild banking family of England . 

   Karl Marx a fost mason, s-a tras dintr-o familie de rabini, dar nici el si nici Engels n-au inventat comunismul. Ei au fost influentati direct de evreul Moses (Moshe) Hess (1812 – 1875) care a fost si unul din fondatorii socialismului. Este unul din creatorii anti-semitismului de tip modern, cititi va rog lucrarea sa On the Jewish Question.

   Citat Karl Marx : 

   „ Aburi infernali se ridica si umplu creierul,

  Pana cand innebunesc si inima mi se schimba cu desavarsire.

Vezi aceasta sabie?

Printul intunericului mi-a vandut-o.

Pentru mine el este cel care masoara timpul si da semnalul,

Cu tot mai multa indrazneala interpretez dansul mortii „ 

   Tot el mai scria ca instrumentele de tortura sunt bune deoarece asigura locuri de munca , atat fierarilor cat si calailor … 

   Dr. Mandelstein la Zionist International Congress 1897:

   „ Evreii isi vor folosi toata influenta si puterea pentru a preveni progresul si prosperitatea tuturor celorlalte natiuni si sunt decisi sa adere catre destinul lor istoric , acela de a cuceri puterea mondiala „ 

   J. Robert Oppenheimer ( 1904 – 1967 ), director al Manhattan Project, supranumit “tatal bombei atomice“ a depus eforturi deosebinte pentru realizarea ei la Los Alamos National Laboratory. In 1933 invata sanscrita si citeste Bhagavad Gita scrisa in limba de origine. Invatatura aceasta orientala avea sa-i devina filosofia vietii. Referitor la Trinity test (denumirea primei testari a unei explozii nucleare realizate pe teritoriul SUA pentru studierea grozaviei ce va fi la scurt timp lansata asupra civililor japonezi) Oppenheimer cita din Bhagavad Gita :

   “Dacă lumina a o mie de sori ar exploda odată pe cer, ar fi ca frumuseţea celui puternic . Acum am devenit Moartea, distrugătorul lumilor„

   Tot in anii 30 este influentat de idei comuniste . 

   Albert Pike ( 1809 – 1891 ), mason, gradul 33 ritul scotian ( rit pe care de fapt el l-a transformat dintr-o societate minuscula , la influenta enorma pe care o stim astazi ) a formulat dogma divinităţii lui lucifer în “Morals and Dogma” : 

   ” Lucifer, Zeul Luminii, lupta împotriva lui Adonai, Zeul Bibliei; da, Lucifer e Dumnezeu “

   „ Lucifer este purtătorul luminii. Nume straniu şi misterios al celui ce este Spiritul întunericului! Lucifer, fiul dimineţii! Este cel care aduce lumina şi în toată splendoarea sa intolerabilă orbeşte pe cei slabi sau sufletele egoiste. „

   Despre francmasonerie Albert Pike sustinea in lucrarea sa “DOGMĂ ŞI RITUAL” ca: „ Francmasoneria are două doctrine, dintre care una este ascunsă, cunoaşterea sa fiind rezervată doar Maeştrilor…, iar cealaltă este publică… „

   In 1869 a fost unul din liderii de seama ai Cavalerilor Ku Klux Klan (KKK). În octombrie 1901 a fost ridicat în Washington D.C. un grandios monument in cinstea sa.

   In 1913 francmasonul Sicar de Plauson spunea: 

   “Este un război pe care trebuie să-l continuăm până la victorie sau până la moarte – e războiul împotriva duşmanilor de totdeauna ai francmasoneriei: toate dogmele, toate bisericile“. 

   Walther Rathenau scria la 24 decembrie 1921 in Wiener Freie Presse:

   „ Trei sute de oameni foarte apropiati intre ei ghideaza mereu destinele economice ale continentelor si tot ei decid cine le sunt succesorii „ 

   David Rockefeller, august 1973, New York Times:

   “ Experimentul social din China lui Mao este unul din cele mai importante si de succes din istorie “ 

   David Rockefeller la Consiliul de Afaceri al Natiunilor Unite, 14 Sept. 1994: 

    “ Dar aceasta fereastra de ocazii, în care putem construi o ordine mondiala interdependenta, nu va fi deschisa pentru mult timp. Deja sunt forte puternice care lucreaza si ameninta sa distruga toate sperantele si eforturile noastre de a ridica o structura rezistenta de interdependenta globala. “ 

   David Rockefeller la 5 iunie 1991, spunea cu privire la prestatia presei fata de deciziile Bilderberg Group:

   “Suntem recunoscatori conducerilor publicatiilor The Washington Post, The New York Times, Time Magazine si altor mari publicatii ai caror directori au participat la intalnirile noastre si au respectat promisiunea lor de discretie pentru ultimii 40 de ani. Ar fi fost imposibil pentru noi sa dezvoltam planul nostru global daca am fi devenit subiecti ai luminilor presei in toti acesti ani, dar lumea este mult mai sofisticata si mai pregatita acum sa inainteze spre o guvernare globala …” 

   David Rockefeller:

   „Tot ce avem nevoie este o criza majora, iar natiunile vor accepta Noua Ordine Mondiala „ 

   Guvernatorul Nelson Aldrich Rockefeller (New York), într-un articol intitulat “O chemare la construirea unei noi ordini mondiale” – New York Times, Feb. 1962: 

   “Natiunile Unite, nu au fost si nu sunt capabile sa aduca o noua ordine mondiala, ceruta de evenimentele actuale. Este necesar ca SUA sa preia conducerea tuturor popoarelor si sa puna în practica conceptele si aspiratiile de suveranitate nationala printr-o viziune federala.“ 

   Mayer Amschel Rothschild:

   „Daţi-mi controlul asupra monedei naţionale şi mi-e indiferent cine face legile“

   Ariel Sharon, fost prim ministru Israel:

   „Vreau sa va spun ceva foarte clar : Nu va faceti griji de presiunilor americane asupra Israelului. Noi, poporul evreu, controlam America si americanii o stiu.„

   George Soros, la Forumul Economic de la Davos, Elvetia, 27 Ian. 1995: 

   “Lumea are nevoie de o noua ordine mondiala si va avertizez ca urmeaza o perioada de puternica dezordine în întreaga lume.“ 

   “Război de moarte creştinismului” răcnea Fr. Viviani. 

   James Paul Warburg, declaratie în fata Senatului SUA pe 7 Feb. 1950: 

    “Vom avea un Guvern Mondial, fie ca ne place, fie ca nu ne place. Singura întrebare este daca acest Guvern Mondial va fi adoptat prin cucerire sau prin accept “ 

   DOAMNE IARTA-MA CA AM CITAT ASEMENEA BLASFEMII .

http://www.youtube.com/watch?v=r7cFX4BBqeQ&feature=related

Mihai Eminescu , un mare nationalist antimason

Adevăratul Eminescu




de Mihaela Gheorghiu


Motto: „Suntem zăpăciţi, nu mai ştim ce voim, ce să facem, ce să primim,
ce să respingem, în cine să ne încredem; nu ne mai înţelegem şi nu ne mai auzim unii pe alţii:
ne trebuie o idee care să ne limpezească toate capetele şi care să ne împreune pe toţi la lucru (…)
De aceea alungaţi turma acestor netrebnici
care nu muncesc nimic şi n-au nimic şi vor să trăiască ca oamenii cei mai bogaţi;
ei nu ştiu nimic şi vor să vă înveţe copiii şi n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine
şi vor să vă economisească pe voi toţi”
- Mihai Eminescu

Pe 15 ianuarie se sărbătoreşte şi acum cu aceleaşi declaraţii pompoase ziua de naştere a „Marelui Poet Naţional”, ajuns atât de faimos încât prea puţini îi mai cunosc astăzi opera. Incontestabil Mihai Eminescu a fost un vizionar, un om inteligent ce a depăşit cu mult gândirea epocii în care a trăit. Un om dotat cu talent scriitoricesc, un condei „periculos” pentru ignoranţi şi mincinoşi pentru că deţinea mijloacele de a-şi propaga ideile şi a transmite mesajul de trezire naţională.

După ce Eminescu a fost redus la tăcere de aceleaşi forţe din umbră care manipulează şi astăzi frâiele politice ale lumii, opera sa a fost trunchiată şi „omorâtă“ cu bună ştiinţă ca şi autorul ei. Considerăm „cazul Eminescu” unul dintre cele mai cutremurătoare exemple de manipulare prin intermediul mass-media şi al unor „experţi” istorici şi critici. Imaginea lui a fost cosmetizată atât în epocă cât şi pentru posteritate, opera trunchiată corespunzător şi mesajul alterat. De ce îl iubim pe Eminescu şi considerăm necesară reconsiderarea operei, vieţii, mesajului şi imaginii lui? Pentru că el a iubit extraordinar de mult România şi poporul român. Patriotismul a fost poate cea mai definitorie calitate a lui Eminescu. El a militat pentru trezirea şi emanciparea românilor şi de aceea a avut atât de mult de suferit. În epocă, el a fost acuzat de nebunie şi internat cu forţa pentru că ideile lui erau „periculoase”. Pentru posteritate, el a fost prezentat apoi doar ca un poet romantic.

Despre Eminescu…ştim cu toţii

Ce răspundeţi la întrebarea: „Cine a fost Eminescu?” Ah, veţi spune, este o întrebare uşoară. Cine nu a învăţat la şcoală despre marele poet, şi mai cu voie, mai fără voie, a memorat mai mult interpretările diverşilor critici decât poeziile sale. Despre prozatorul sau despre jurnalistul Mihai Eminescu, însă, la şcoală nu se spune aproape nimic. Pentru cei mai mulţi dintre noi, Eminescu este doar un capitol de studiu obligatoriu în manualele de limbă română şi unul dintre subiectele cele mai temute de elevii care se pregătesc de Bacalaureat. Trecerea sub tăcere a laturii incomode a activităţii lui Eminescu a început încă de pe vremea când poetul mai trăia, internat fiind într-un bolnav de psihiatrie. Apoi prăpastia dintre viaţa şi opera lui Eminescu a fost adâncită în mod deliberat de criticii şi biografii poetului, în frunte cu George Călinescu şi a fost amplificată apoi de sistemul de învăţământ, care a propagat în masă acest model. Până şi imaginea poetului atât de bine cunoscută nouă este prima lui poză, pe când Eminescu avea doar... 19 ani. Probabil că ea corespundea mai bine cu imaginea dorită de poet plăpând, firav, eterat, nebun, fără implicare sau eficienţă în viaţa socială şi politică a vremii.

Scriam în articolul „Informaţia: Jocuri şi manevre” că atunci când nu poţi împiedica o informaţie să se propage, cel mai eficient este să o direcţionezi încotro ai nevoie. Acest mecanism a fost utilizat din plin în cazul marilor genii ale acestei lumi, pentru că de regulă acestea au fost persoanele cele mai „periculoase” (citiţi „capabile să îi trezească şi pe ceilalţi oameni din somnul în care sunt ţinuţi cu bună ştiinţă de cei ce doresc supremaţia asupra lumii”). La fel s-a procedat şi în cazul lui Eminescu. S-a omis ceea ce nu corespundea cu direcţia dorită, adică bogata sa activitate publicistică din ziarele vremii. A fost amplificat ceea ce convenea acestei direcţii - Eminescu trebuia să rămână pentru toţi doar un poet genial şi nebun. S-a creat un sentiment de obligativitate şi supra-saturare a minţilor în legătură cu subiectul respectiv, astfel încât oamenii să nu mai aibă aspiraţia de a-l aprofunda.

A fost Eminescu nebun?

e ştie deja că a declara pe cineva nebun înseamnă a-l izola din punct de vedere social şi a-i afecta credibilitatea. Cu atât mai mult în trecut, dar şi în prezent, această tară a nebuniei, era aruncată asupra celor ce se dovedeau a fi persoane incomode. Deşi Eminescu a fost în mod repetat internat în spitale de psihiatrie, cele scrise de el în perioada 1883-1889 dovedesc că autorul textelor respective era o persoană coerentă, logică ce poate fi acuzată cel mult de opoziţie faţă de viziunea majoritară a acelei epoci şi de demascarea unor realităţi spinoase ale vremii. În acel moment Eminescu era practic una din vocile cele mai puternice ale luptei pentru unitatea naţională şi desprinderea Transilvaniei din influenţa Imperiului Austro-Ungar. S-a mers până într-acolo încât multe din manuscrisele sale din acea perioadă au dispărut fără urmă într-o încercare nefericită de a demonstra că Eminescu era atins de nebunie, deci incapabil să creeze. Există însă multe persoane din jurul lui care vorbesc despre un Eminescu activ, coerent şi foarte prolific. Aceasta este deci rolul pe care l-au avut biografii. Pentru că realitatea de persoană creativă, cum a fost el de fapt în acea perioadă, nu corespundea deloc cu imaginea pe care au vrut să o transmită mai departe, l-au fabricat pe poetul Eminescu plăpând, lipsit de voinţă, rătăcit, pierdut în lumea lui!

În aceeaşi perioadă în care Eminescu era izolat pe motivul nebuniei a fost desfiinţată şi Societatea Carpaţii din care făcea parte şi el şi care era una din cele mai puternice organizaţii pro-Ardeal. Trebuia tot atunci să se semneze şi tratatul secret dintre România şi Tripla Alianţă (Germania, Austro-Ungaria şi Italia), tratat care fusese negociat timp de mai bine de doi ani chiar de către junimişti (despre care se ştie că au fost masoni şi împotriva cărora Eminescu se întorsese de mult, contrar cu ceea ce afirmă toate manualele de limbă şi literatură română în încercarea de a crea legături cât mai strânse între Eminescu şi Junimea).

Iată ce scrie Nicolae Georgescu în cartea „A doua viaţă a lui Eminescu” despre contextul politic în care Eminescu trebuia redus la tăcere: „Schimbul de telegrame secrete, date în zilele noastre la iveală, vorbesc de ameninţări grave: Von Bismarck este gata să declare război României dacă nu se fac urgent retractări şi nu se dau asigurări ferme că va intra imediat în sfera de influenţă a Germaniei şi Austro-Ungariei. Se cere ferm desfiinţarea Societăţii Carpaţii, un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă şi în ascuns pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea lui la Ţară. Petre Grădişteanu, autorul unui discurs incendiar la Iaşi, pleacă, împreună cu ministrul de externe, D.A. Sturdza, la Viena să ceară scuze, în persoană, împăratului. Mai este expulzat ziaristul Zamfir C. Arbore (prieten cu Eminescu), la cererea Imperiului Rus. Toate acestea - într-o singură zi, la 28 iunie 1883, când istoria literară consemnează sec şi căderea lui Eminescu!”.

Acest an, 1883 este şi cel în care se începe crearea imaginii de poet rătăcit, nebun, prin volumul „Poesii” scos într-o ediţie de excepţie de Titu Maiorescu, în care sunt publicate 64 de poezii. De ce nu a scos Titu Maiorescu un volum cu articolele jurnalistice ale lui Eminescu, dat fiind faptul că Eminescu fusese mult mai activ în acest plan? Şi în tot acest timp poetul - nu numai poet, asistă neputincios, deşi uneori reacţionează cu disperare, la trunchierea operei sale artistice. Sunt situaţii în care sparge vitrinele unei librării şi aruncă în noroi cărţile ce conţin propriile poezii ca un ultim semn de protest faţă de nedreptatea la care trebuia să asiste. Poate ar trebui să amintim că în tot acest complot, declanşat pentru a-l reduce la tăcere pe cel ce zădărnicea planurile politice, a fost acuzat inclusiv de faptul că acosta femeile pe stradă.

Câteva „coincidenţe” numerice bizare

Textul interogatoriului luat lui Eminescu, în ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile înainte ca el să moară este de fapt un fals! Acest interogatoriu a avut ca scop punerea sub interdicţie a lui Eminescu, deci s-a pornit din start de la ideea că el era bolnav psihic. Cel care face acest interogatoriu este judecătorul cunoscut şi ca Metru Ghiţă (Metru, de la maître, fr. semnifică maestru, apelativ al magistraţilor, dar şi grad francmasonic. Amestecul masoneriei în această chestiune este demonstrat de parolele şi coincidenţele numerice ce indică pecetea masonică pusă pe acest text). După cum s-a demonstrat, acest text a fost prelucrat ulterior şi ceea ce este mai interesant este că alte acte cum ar fi diagnosticele medicilor lipsesc din dosarul declarării oficiale a nebuniei lui Eminescu, ca pentru a lăsa posterităţii doar mesajul autorilor reali ai închiderii şi în final omorârii „poetului” (s-a zvonit că Eminescu ar fi fost bolnav şi de sifilis şi de acea a fost „tratat” cu mercur).

„- Cum te cheamă?
- Sunt Matei Basarab, am fost rănit la cap de către Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus să mă împuşte cu puşca umplută cu pietre de diamant cât oul de mare.
- Pentru ce?
- Pentru că eu fiind moştenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu să nu-i iau moştenirea.
- Ce-ai de gând să faci când te vei face bine?
- Am să fac botanică, zoologie, mineralogie, gramatică chinezească, evreiască, italenească şi sanscrită. Ştiu 64 de limbi.
- Cine e Poenaru care te-a lovit?
- Un om bogat care are 48 de moşii, 48 de râuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate şi care are 48 de milioane”.

Eminescu se considera continuatorul lui Matei Basarab care luptase împotriva fanarioţilor pentru trezirea neamului românesc. El chiar îşi propuse înfiinţarea unei societăţi Matei Basarab care, surpriză, trebuia să fie construită după modelul francmasoneriei, dar orientată spre scopuri benefice poporului român, poate despre acest lucru vorbeşte Eminescu când spune că regele se temea să nu îi ia moştenirea: „O organizare între români asemenea societăţii francmasonilor şi iezuiţilor şi a bisericii catolice. Pretutindeni oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devină bun; trezită deşertăciunea lui, decorat la nevoie, trezite mii de speranţe în el, în caz de extremă nevoie ajutat chiar. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă.”

„Petre sau Petrea Poenaru, conţine în numele său „pietrei”, numele obiectului care a lovit fruntea poetului, şi iarăşi pare logică asocierea. Mai puţin logică pare prezenţa fizică a acestui personaj în stabilimentul din strada Plantelor: ştim despre el că era tenor, din familia mare a actorilor, aşadar lume frecventată de Eminescu. Nu era un străin, un oarecare, ci îl cunoştea pe poet. Poetul pretinde că-i cunoaşte şi scopul loviturii”, (conform lui Nicolae Georgescu).

Într-o baladă populară, bine cunoscută lui Eminescu apare un astfel de motiv: „A plecat la vânătoare/ Să vâneze căprioare/ Căprioare n-a vânat/ Şi el singur s-a împuşcat/ Cum pistol de diamant/ Cu gloanţe de briliant.” Sensul acestei afirmaţii nu poate fi decât faptul că Eminescu se află în aceeaşi postură cu vânătorul care se vânează singur, prin ideile sale.

Numerele

Despre cifrele 64 şi 48 este suficient să spunem că sunt des utilizate în francmasonerie, nu ne propunem să facem aici analiza semnificaţiei lor spirituale, sarcină pe care v-o lăsăm dumneavoastră. Cert este că ele revin obsedant întrucât dacă numărăm rezultă exact 64 de cuvinte în acest interogatoriu.

Iată o analiză mai detaliată realizată tot de Nicolae Georgescu în lucrarea „A doua viaţă a lui Eminescu”: „Textul atenţionează: nu e vorba de 64 de limbi ci de 64 de voci. Experienţa poate continua. Precizăm din capul locului că noi nu am epuizat toate relaţiile numerice dintre aceste cuvinte. Nu ne propunem a lua locul cifratorului, ci doar a sesiza existenţa unui cifru care dă de gândit. Să numărăm cuvintele din primul răspuns, considerat la două cuvinte: sunt exact 33 de voci. Asta da, ştie oricine că e cifră masonică! A fost Eminescu francmason şi a răspuns cifrat? Asta înseamnă că nu era nebun! Reţinem: dacă socotim la un cuvânt iese un total de 32. Al doilea răspuns are 16 cuvinte: nu-i îl socotim ca două cuvinte. Dacă socotim nu-i ca un singur cuvânt, obţinem 15 cuvinte, care adunate celor 33 anterioare (în prima variantă) dau cifra 48, prezentă ca cifră în text. Este un sistem de socotire încrucişat, care cere atenţie şi... distribuţie. Mai mult, al treilea răspuns are tot 16 cuvinte, cu cifra 64, şi tot 15 cuvinte fără cifră. Aşadar, dacă adresantul uită să adune la primul răspuns de 33 de carate, pe următoarele 15 cuvinte, este atenţionat a doua oară, după care, în cel de-al treilea răspuns, cifra 48 se repetă de 6 ori: semnal puternic. Asta, pe prima diagonală a încrucişării (33 + 15 + 15). Pe cea de-a doua diagonală a încrucişării ies frumoasele sume: 32, 16 + 16, adică 16 * 4 = 64. Simetriile sunt atât de bine construite, încât este limpede că textul, în întregul său, a fost lucrat migălos. Patru întrebări şi patru răspunsuri: 4 * 4 = 16; aceasta pare a fi cifra de bază care trebuie luată în calcul. Primele trei întrebări au 16 cuvinte (socotind ce-ai din întrebarea a treia drept două cuvinte). A patra întrebare are 7 cuvinte (te-a, două cuvinte) şi bănuim că trebuie să mai fie unul pentru totalul de 24 cuvinte al tuturor întrebărilor: într-adevăr, în „cine e Poenaru care te-a lovit” trebuie, poate, presupus prenumele anunţat de Eminescu: „Petre Poenaru”. Această omisiune are importanţa ei: totalul cuvintelor din întregul text (adăugând şi cifrele, fără a socoti ligaturile câte un cuvânt) este 111 cuvinte. Adăugând cifra 1 pentru cuvântul presupus lipsă, iese suma de 112: exact 16 * 7 = 112. În text sunt 7 cifre (o dată 64 şi de 6 ori, 48... Pe mine nu mă interesează, de fapt, semnificaţiile acestor cifre totale în sistemul cifric presupus. Constat doar că, relaţiile numerice dintre cuvinte sunt suspect de exacte, ceea ce înseamnă că actul, în întregul său, este un fals. Cade dintr-un condei valoarea probatorie a acestui act. La 12 iunie 1889, poetul spune lucruri de bun simţ, că se consideră moştenitorul lui Matei Basarab şi că tenorul Petrea Poenaru l-a lovit la cap. Spusele lui sunt, însă, „rebusate”. De către cine? Vom reveni, desigur, când va trebui să facem puţină istorie literară. Până atunci, îi rog pe francmasoni să nu mă suspecteze de reavoinţă sau reacredinţă; mai bine să ajute la elucidarea crimei comise împotriva lui Eminescu, dacă pot”.



Marele patriot Mihai Eminescu, un martir ucis la comanda francmasoneriei





de Angela Anghel



Motto: „Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale, ori oficioase
ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său,
al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor,
ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat,
cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.”
– Zoe Dumitrescu Buşulenga.


Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic. Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator. Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti.” Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor. Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri, şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate înafara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”Acesta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda va fi executată întocmai de cei din ţară pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani.

Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care de altfel a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămureşte în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie el. „În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884. În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. „Directiva de sus” s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.”

Într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninţă România cu războiul. La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea Carpaţii, în care activa Eminescu.

Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din ţară. La fel şi Zamfir C. Arbore. Societatea Carpaţii este pur şi simplu desfiinţată, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare. Intimidaţi de aceste măsuri, o parte din militanţii pentru Ardeal se dezic de ideile lor şi îşi trădează confraţii, pentru a-şi salva propria piele. Printre ei se află Simţion şi Chibici, preşedinţii Societăţii Carpaţii, Ocăşeanu şi Siderescu, membri în conducerea aceleaşi societăţi, Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano. În semn de obedienţă, toţi aceştia se vor implica plini de zel în acţiunea de internare forţată a lui Eminescu.

De ce era atât de incomod Eminescu?

Privită în acest context, nebunia lui Eminescu, ca şi detaliile internării sale, capătă o nouă dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidenţă, ci de executarea comenzii trasate de la Viena : „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”
În perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianţă că situaţia din România este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Brătianu, P. P. Carp şi Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu merg la Viena, unde Grădişteanu îşi cere personal scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iaşi, unde fusese dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită poezia manifest a lui Eminescu, Doina.

Judecând după măsurile luate împotriva lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire de ceilalţi, el nu putea fi convins cu niciun chip să renunţe la ideile şi principiile sale. Eminescu era membru activ în mai multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal: Românismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), Orientul, România Jună, Societatea Carpaţii, din care făcea parte şi Slavici. Cu astfel de preocupări, nu este de mirare că era constant urmărit atât de poliţia şi serviciile secrete româneşti, cât şi de cele austro-ungare. În anturajul său erau infiltraţi mai mulţi informatori, printre care se număra şi Ocăşanu de la Societatea Carpaţii.

La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă în care arăta: „Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs, o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [n.n după toate probabilităţile sursa era chiar Titu Maiorescu]. S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.” Această notă a dus în final la desfiinţarea Societăţii Carpaţi.
Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian naţional.

În această publicaţie demascase corupţia politicienilor români şi grasele comisioane pe care aceştia le încasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre condiţionările umilitoare impuse României de puterile europene, în schimbul recunoaşterii Independenţei. În 1880 declanşase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă sensibilă pentru marile puteri europene. Participase activ la Iaşi la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare şi citise acolo în faţa mulţumii poezia manifest Doina. Acest eveniment naţional deranjase foarte mult puterile occidentale. În sfârşit, chiar în dimineaţa zile în care avea să fie dus cu forţa la balamuc, apăruse în Timpul un alt articol. Intitulat „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încălcării dreptului la liberă exprimare şi demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli.

Titu Maiorescu pregătise internarea lui Eminescu încă de la primele ore ale dimineţii

Varianta cea mai des vehiculată despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este următoarea: În dimineaţa acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea în cap şi lovit de nebunie ar fi început să se certe cu soţia lui Slavici, la care locuia în gazdă, Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta îi trimite la orele şase dimineaţa un bilet lui Maiorescu, cerându-i să o scape de Eminescu.

Maiorescu ia o măsură de excepţie – în loc să meargă direct la Slavici acasă, pentru a o salva pe soţia acestuia de „nebun”, se duce împreună cu Constantin Simţion, preşedintele Societăţii Carpaţi, la spitalul doctorului Şuţu şi, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea imediată a lui Eminescu. A doua ciudăţenie, Maiorescu, bazându-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, şi nu examinarea lui Eminescu de către doctorul Şuţu, aşa cum ar fi fost firesc.

Întors acasă, se pomeneşte însă cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul Timpul, în care tocmai îi apăruse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l întreabă nimic despre incidentul de dimineaţă cu doamna Slavici (presupunând că acesta ar fi avut într-adevăr loc). Îl trimite însă la sediul Societăţii Carpaţi, unde Poliţia făcea percheziţie, pentru a se întâlni chipurile cu Simţion, complicele său la internare.

„Numai, de s-ar face asta fără greutate” scrie Maiorescu în jurnalul său în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, după ce petrecuse o noapte de nesomn, sub apăsarea a ceea ce ştia că va face a doua zi. Nu se va face însă „fără greutate”, aşa cum îşi dorea Maiorescu, căci Eminescu îşi schimbă traseul. Nu se duce la Societatea Carpaţii, unde totul s-ar fi făcut fără martori, ci la Capşa. La acea vreme Capşa nu era doar un local de lux, ci şi sediul Ambasadei SUA şi reşedinţa mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capşa în speranţa de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomaţi şi în special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi care era un fervent apărător al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sunt nevoiţi să îşi schimbe planul.

Scena cu pistolul relatată de Grigore Ventura – o nouă înscenare

La Capşa, Eminescu este abordat de Grigore Ventura. Aici, conform declaraţiilor lui Ventura, Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-naţional” înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”. Semne clare de nebunie! Ventura, în loc să îl calmeze, îi ţine isonul şi îi propune să meargă împreună la palatul Cotroceni. Ajunşi acolo află că Regele nu este în Bucureşti. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţi, Siderescu şi Ocăşanu. Ca un făcut, cei doi au cu ei o cămaşă de forţă. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la stabilimentul Şuţu, unde avea deja rezervat un loc de cu noaptea în cap.

Scena cu pistolul de la Capşa şi declaraţia lui Eminescu că îl va omorî pe Rege sunt piesele de rezistenţă ale tezei nebuniei sale. Ele sunt relatate însă doar de o singură persoană, Grigore Ventura, care va povesti acest episod în stânga şi dreapta, dar va ezita să scrie totuşi despre el, deşi era ziarist. Scena va fi consemnată de-abia în octombrie 1911 de Al. Ciurcu într-un articol apărut în Adevărul, „Eminescu, din amintirile mele”.

Povestea lui Grigore Ventura nu stă însă deloc în picioare din mai multe motive. În primul rând, Ventura susţine că a asistat la toate evenimentele din acea zi. Fiind principalul martor, ar fi trebuit să apară în procesul verbal încheiat de Poliţie, ori numele său nu apare deloc. Ventura susţine că el este cel care a alertat Poliţia, ori în procesul verbal este consemnat că poliţia a fost sesizată de domnii Ocăşeanu şi Siderescu. Aceştia dau însă detalii pe care nu aveau cum să le cunoască, întrucât nu fuseseră prezenţi la faţa locului. Ceea ce arată că cineva îi informase. Acesta nu poate fi decât Ventura, care a avut rolul de a-l intercepta pe Eminescu şi a face în aşa fel încât acesta să poată fi luat pe sus dintr-un loc izolat şi dus la psihiatrie, în condiţiile în care primul plan imaginat de Maiorescu căzuse. Ventura a imaginat apoi şi a răspândit povestea cu pistolul pentru a crea impresia că Eminescu era nebun şi a justifica astfel internarea.

Celălalt martor al acestei scene, doamna Vautier, soţia patronului de la Capşa, despre care Ventura spune că a fost persoana ameninţată cu pistolul de Eminescu, nu menţionează în memoriile sale publicate la Paris în 1909, absolut nimic despre această scenă, care, dacă ar fi avut loc, ar fi trebuit să o fi marcat profund. Eminescu declară că vrea să îl împuşte pe Rege, ori era puţin probabil ca el, în calitate de ziarist să nu ştie că Regele era plecat de câteva zile la Sinaia.

În procesul verbal întocmit de Poliţie nu se aminteşte nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile Mitraşevschi, şi fiind atins de alienaţie mintală s-a încuiat singur pe dinăuntru şi a refuzat să deschidă”. La locul faptei ajung, Simţion, Siderescu si Ocăşeanu de la Societatea Carpaţii, care aveau încă de dimineaţă misiune de la Maiorescu să îl ducă la casa de nebuni a doctorului Şuţu. Aceştia intră în baia unde Eminescu se află în apă, dezbrăcat. Eminescu le cere să iasă. Îl imobilizează şi îi pun cămaşa de forţă. Între timp Poliţia îi perchiziţionează locuinţa, îi ridică bunurile, îi umblă prin hârtii şi manuscrise, sperând să descopere ceva compromiţător. Totul se petrece cu complicitatea soţiei lui Slavici. Poliţia nu va deschide o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cerea legea. Omiterea lui Ventura din procesul verbal al Poliţiei nu este întâmplătoare. Varianta că Eminescu a venit singur şi s-a închis în baie era mai credibilă pentru teza nebuniei, decât cea în care era adus de Ventura şi care ar fi putut atrage suspiciuni.

Omorât lent prin otrăvire cu mercur

De la Băile Mitraşevschi Eminescu este dus direct în stabilimentul doctorului Şuţu, unde tratamentul aplicat îl transformă într-o legumă. Niciun alt bolnav nu mai este acceptat pentru internare în acea perioadă, chipurile pentru a nu-i deranja liniştea lui Eminescu,

Fiica lui Titu Maiorescu, Livia, îi scrie lui I. E. Torouţiu despre modul în care era tratat Eminescu la Şuţu în următorii termeni: „Aş vrea să vă spun că toţi domnii care cercetează mintea lui Eminescu au un mare cusur: ils cherchent midi à 14 heures” (caută miezul zilei la ora 14).

În noiembrie 1883, la insistenţele unor prieteni, printre care Emilia Humpel, Eminescu este transferat într-un sanatoriu din Viena. Titu Maiorescu, care ştia cel mai bine că Eminescu nu este nebun şi medicii din Viena îşi vor da uşor seama de aceasta, se opune la început vehement. În cele din urmă cedează, gândindu-se că este mult mai important să îl ţină pe Eminescu departe de ţară.

Eminescu ştia foarte bine ce i se înscenase şi odată reîntors în ţară a făcut chiar eforturi pentru o campanie de presă în favoarea sa. Privit însă ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replică. Într-o scrisoare adresată în ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu el scrie: „S-a răspândit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt răspândite poate cu rea credinţă, încât şi dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare şi că afară de suferinţa mea de picioare, nu am absolut nimic . Un mic dementi (dezminţire) în organul (ziarul) dumitale n-ar strica.”

Timp de mai bine de o lună, medicii austrieci nu reuşesc să îşi dea seama deloc de ce boală suferă Eminescu. În decembrie, îl declară sănătos şi recomandă externarea. Nimeni nu are însă interesul să îl readucă în ţară, cu atât mai puţin Maiorescu. Medicul austriac, Obersteiner, îi cere în repetate rânduri să îl scoată pe Eminescu din spital, unde nu-şi are locul printre bolnavii psihic. Fişele de observaţie medicală din timpul şederii în sanatoriul austriac dispar într-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu.

Tot Maiorescu aranjează ca Eminescu să plece în Italia, sub atenta supraveghere a unui om de încredere, chipurile „pentru a se reface”. La întoarcerea din Italia, Eminescu vrea să vină la Bucureşti, dar Maiorescu face tot posibilul să îl ţină departe de capitală. Toate munca sa, cărţile, notele de lectură, manuscrisele se află la Bucureşti, la Maiorescu. Prin intermediul diverşilor prieteni, Eminescu îi cere în mod repetat acestuia să îi înapoieze „lada cu cărţi”, fără de care ar fi trebuit să îşi reia toată munca de la zero. Maiorescu este de neînduplecat.

Cum nu se cuminţeşte, este trimis tot cu forţa la ospiciul de pe lângă Mânăstirea Neamţ. Eminescu, pe deplin lucid, i se plânge lui Gheorghe Bojeicu de la Cernăuţi, că a fost „internat ca alineat, deşi nu fusese”. Este sechestrat la Neamţ din noiembrie 1886 până în aprilie 1887. Gardienii aruncă pe el găleţi de apă rece şi îl bat cu funia udă pentru a-l „calma”. Încearcă să fugă de mai multe ori şi în cele din urmă reuşeşte să obţină o mutare la Iaşi, sub îngrijirea doctorului Iszac.

Acesta este cel care îi va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”. Diagnosticul conţinea însă un mesaj important: Eminescu trebuia să fie paralizat, Eminescu trebuia să fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica în ziarele vremii. Asasinarea civilă a lui Eminescu din 1883 va fi completată de experimentele doctorului Iszac, care visa să scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care să intre în analele medicinii. Contrar tuturor preceptelor medicale are vremii, care arătau că mercurul este toxic şi total contraindicat în tratarea sifilisului, doctorul Iszac îi va administra doze uriaşe de mercur, de 4 până la 7 grame.

Un alt psihiatru din Bucureşti, Panait Zosin, care nu îl consultase vreodată pe Eminescu şi cunoştea cazul doar din corespondenţa cu sora lui, Harieta, preia diagnosticul lui Iszac şi chiar îl completează cu următoarele reflecţii: „ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut încă nopţi albe, ar fi făcut orgii, ar fi mistuit narcotice şi excitante (n.n. în condiţiile în care se ştie că Eminescu era un adversar declarat al narcoticelor). Un psihopat alcoolic şi sifilitic, el a ajuns să aibe perioade de furie, de inconştienţă, de prozaică întunecare a activităţii psihice. ”

De-abia în 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl smulgă din mâinile doctorului Iszac şi să îl aducă în sfârşit la Bucureşti. Aici reîncepe să publice, şi în urma unui articol împotriva guvernului, apărut în România liberă, este internat cu forţa tot la dr. Şuţu, unde va şi muri.

La moartea sa, produsă din câte s-a spus, de o lovitură la cap cu o piatră, celebrul doctor G. Marinescu nu realizează după autopsie, analiza microscopică a creierului, care ar fi dovedit că Eminescu nu suferea de sifilis. După o examinare superficială, aruncă pur şi simplu la gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv că intrase în putrefacţie. Este totuşi nevoit să consemneze că a fost frapat de mărimea acestui creier. Pe actul său de deces, nu apare semnătura niciunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeţi din personalul spitalului.

Societatea Matei Basarab, spiritul naţional şi francmasoneria

Eminescu a fost etichetat drept nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, naţionalist şovin etc. De ce toate aceste apelative? De ce publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată? De ce în memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, în timp ce principala sa activitate a fost cea de ziarist? Din cele 16 volume ale Operei sale, editate sub îngrijirea lui Perpessicius după manuscrisele originale, cinci conţin poezii şi altele cinci, articolele publicate de el în perioada 1870-1883 şi 1888-1889. Deşi majoritatea articolelor au fost scrise înainte de aşa-zisa declanşare a nebuniei, mulţi susţin şi astăzi că ele nu merită să fie citite, întrucât „sunt rodul unei minţi atacate de boală, în căutarea unei bucăţi de pâine”.

„Eminescu n-a ajuns să marcheze politica naţională, deşi este întemeietorul doctrinei naţionale moderne,” scrie Theodor Codreanu în „Dubla sacrificare a lui Eminescu”. „Dimpotrivă, opera sa a fost cu grijă separată de structurile de profunzime ale politicii naţionale, opera lui publicistică fiind interzisă total, după al doilea război mondial. Efectele sunt vizibile şi astăzi. Aşa-zisul cult Eminescu este o dimensiune ad-hoc confecţionată, pentru a preveni şi a face ineficient un veritabil cult Eminescu. Prin numita diversiune se creează impresia (pe care cei naivi o iau ca atare) că eminescianismul este un element nefast, inamicul public numărul unul al democraţiei şi al statului român. Neîntâmplător, Gh. Grigurcu, unul din mercenarii curentului antieminescian asimila cultul pentru poetul naţional cu acela al lui Ceauşescu. În realitate, statul român nu a atins niciodată exigenţele lui Eminescu, fiindcă nici nu şi-a propus aceasta vreodată, deşi marii gânditori au pledat statornic pentru asimilarea organică a eminescianismului ca temei al fiinţei noastre naţionale. ”

Au existat tentative ca Eminescu să fie înrolat în masonerie. Fără succes. Eminescu lucra însă la crearea unei organizaţii româneşti şi pro-româneşti, numită Societatea Matei Basarab şi aflată în afara controlului şi influenţelor francmasoneriei, care masonerie se afla şi atunci în slujba unor interese supranaţionale. „O organizare între români”, scria el. „Pretutindea oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă. Ţinta? Unirea tuturor românilor, emanciparea economică şi intelectuală a întregului popor românesc.”

Încă din 1874, el îi scria lui Maiorescu că „aprofundarea studiului filozofilor germani m-a făcut să mă orientez către elaborarea unei filosofii practice, vizând scoaterea României din subistorie. Interesul practic pentru patria noastră ar consta cred în înlăturarea oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine.”

Eminescu nu renunţase la acest plan nici în ultimii săi ani. Alexandru Vlahuţă povestea cum, vizitându-l la sanatoriul doctorului Şuţu, Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gândeşte de mult, o lucrare colosală.”

Gheorghe Panu povesteşte în „Amintiri de la Junimea” de un sfat pe care Eminescu i l-a dat: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui... Tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri.” Eminescu a fost unul dintre ei.


„Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de 'nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare . . .
Iar deasupra tuturora va vorbi vr-un mititel,
Nu slăvindu-te pe tine . . . lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi. . . posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o 'ncerca s-arate că n-ai fost vr-un lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii. . . Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a 'nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude 'n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege . . .
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale —
Astea toate te apropie de dânşii. . . Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”
(Mihai Eminescu, Scrisoarea I, 1881)

Despre venirea lui Antihrist pe pamant (imparatia sionistilor)

Criza mondiala, control mondial?

Vremea robiei eleniste si a Sfintilor Macabei – semn puternic dat noua, celor de pe urma

Din: “Staretii despre vremurile de pe urma“:
“Antihristul va apărea ca un izbăvitor de neajunsurile sociale, cu toate că anume în acest scop se vor produce ele. Va avea o putere nemaivăzută această talpă a iadului. Oamenii ce pregătesc venirea lui de pe acum au în mâinile lor bogăţiile de bază ale pământului. Mirajul bunăstării actuale se va spulbera tot atât de repede cum trece apa. Să ne aducem aminte unul dintre antrenamente, o repetiţie care s-a făcut cu oamenii în Uniunea Sovietică – cei care s-au încrezut în bănci au devenit cerşetori în tr-o singură zi. Au agonisit cu anii, care în contul burţii, care în contul sănătăţii, şi părea că aceasta e pentru o viaţă. Dar s-a dovedit a fi un miraj. Acum va fi mult mai rău. Va avea de suferit întreaga lume.

Totul se va petrece prin intermediul instituţiilor bancare, de aceea trebuie avut cât mai puţine contacte cu ele. Acesta e şi zălogul neacceptării codurilor, printre altele. Niciun fel de bănci şi credite, toate astea sunt controlate de aceeaşi mână şi de acelaşi cap. Iar dacă vei controla, vei vedea că mâna nu e mână, ci o labă cu gheare, iar capul nu e simplu cap, ci unul încornorat. Iar în loc de faţă are un bot de fiară cu un rânjet înfricoşător. De ce pe toţi îi deprind acum cu băncile? Îţi iei salariul de la bancă, pensia – de la bancă. Repede vor fi adunaţi toţi în acelaşi staul. Mare mirare vor avea oamenii să afle că şi ultimul bănuţ din portmoneu le este numărat, lucru care, în Occident, deja se întâmplă”. (Staretul Antonie)



A doua viziune a Staretului Antonie*
“Greu mi-a fost sa inteleg acei ani ai aparentei bunastari sovietice. Nu m-am gandit atunci ca am sa ajung in anii cand voi vedea implinindu-se multe dintre cele ce am vazut.

Asadar, cum am mai spus, a doua viziune n-a fost prelungirea celei dintai, nu. Si, in timp, s-a produs destul de tarziu, si dupa continut e destul de deosebita. Prima viziune e, in felul sau, o povata, o inteleptire, parca. Am cerut un raspuns si l-am primit.

A doua viziune e de cu totul alt gen, e cu totul altfel, pot spune. Eu nu am cerut nimic, a fost dat de sus sa vad despre ce ma intrebau oamenii care veneau la mine. Daca prima viziune putea fi povestita, mai mult sau mai putin, cu exactitate, a doua, in principiu, este imposibil de povestit.

Eu, parinte Alexandru, in general, pentru prima data incerc sa iti expun acestea cat de cat consecutiv, ori sa le sistematizez. Si anume sa expun intr-o anumita ordine, ci nu asa cum mi-a fost mie dat sa vad. Caci mi-a fost dat pentru vesnic folos, pentru tine si enoriasii tai, banuiesc, intr-o alta consecutivitate. Pana la aceasta, tot ceea ce mi-a fost dat sa vad am folosit doar pentru a raspunde la intrebarile pline de nedumerire ale credinciosilor.

SISTEMUL SATANIC AL CIVILIZATIEI CREATE DE OM SE VA AUTODISTRUGE
Vreau sa mai spun cateva cuvinte, nu despre viziune, ci despre creatie, ca sa poata fi mai bine intelese cele ce vor urma. Dumnezeu creeaza tot ceea ce este viu intr-un sistem unitar, foarte dur. Tot universul este absolut legat, prin fiece actiune, pana in cele mai mici amanunte, de cea mai umila parte a sa, iar pentru o fiinta rationala cum este omul, chiar si printr-o actiune ce nu face parte din lumea materiala – gandul. Faptele fapturilor inferioare nu pot aduce nici o dauna universului. Ele sunt limitate la propriile instincte si acelor asemenea lor, la fel si prin proprietatile de autoreglare a naturii insasi. Altceva e omul. El este creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Si oricat am polemiza despre ce este chip si ce este asemanare, despre ce se sterge si ce nu, cu ce este inzestrat omul de la nastere si ce e chemat sa agoniseasca pe parcursul intregii sale vieti, in cazul de fata important este altceva – faptele sale, atat in lumea materiala, cat si in cea nevazuta, cum se reflecta ele asupra mediului inconjurator, asupra mediului in care traieste, cat si asupra intregului univers. Nu Dumnezeu a sters de pe fata pamantului Sodoma si Gomora, ci oamenii care s-au dezis de pronia Creatorului. Spun despre aceasta pentru ca toate nenorocirile ce au sa se intample cu natura si cu omul nu sunt o urmare a maniei lui Dumnezeu, pentru ca El este Atotiubitor si Atotmilostiv, ci sunt urmare a actiunilor atotdistrugatoare a omenirii insasi.

Iar acum vreau sa vorbesc propriu zis despre viziune, despre ceea ce ii asteapta pe toti, din pacate, intr-un viitor nu prea indepartat, iar unele lucruri se si intampla chiar in momentul de fata. Asadar, iata ce am vazut eu despre viitor.

Intai de toate, tot felul de catastrofe tehnologice. Sistemul de viata creat de om este, in esenta, satanic si, pentru ca vine in contradictie absoluta cu legile lui Dumnezeu, va incepe incetul cu incetul sa se distruga. Vor cadea avioane, se vor ineca corabii, vor exploda centrale atomice, uzine chimice. Si toate acestea pe fundalul unor fenomene naturale, care se vor intampla pe tot pamantul, dar mai ales in America. Uragane de o forta nemaivazuta, cutremure de pamant, secete nemiloase si, invers, ploi torentiale, ce vor aminti de potop. Va fi stearsa de pe fata pamantului Sodoma contemporana- New York-ul. Nu va ramane fara rasplata nici Gomora- Los Angeles-ul.

Se pare ca greu va fi de gasit pe pamant un loc unde omul se va simti linistit, in deplina siguranta. Omul isi va gasi linistea numai nadajduind in Dumnezeu, pamantul nu il va mai putea ocroti. Cele mai grele urmari ale dezlantuirilor naturii le vor avea de suportat orasele, pentru ca ele s-au rupt cel mai mult de ea. Un singur turn babilonian distrus, o casa contemporana, un bloc si iata – sute de morti fara pocainta, fara impartasanie, sute de suflete pierdute. Aceste case construite pe pari, care sunt, in esenta, niste sageti ce au strapuns pamantul, ca si cum s-ar indrepta incolo, catre iad; ele le vor aduce oamenilor moartea grozava sub ruine. Si cel care va ramane in viata ii va invidia pe cei care au murit intr-o clipa, pentru ca soarta lui e si mai inspaimantatoare- moartea de foame si prin asfixiere.

Orasele vor prezenta o priveliste groaznica, chiar si cele ce vor fi ferite de o distrugere capitala, lipsite de apa si electricitate, caldura si aprovizionarea alimentara. Vor aminti de niste imense cosciuge de piatra, atat de multi oameni vor muri. Bande de ticalosi vor savarsi rautati, chiar si ziua. In orase va fi greu sa te deplasezi, iar noptile oamenii se vor strange in grupuri mari, ca impreuna sa incerce sa ajunga pana in zori. Rasaritul soarelui va anunta nu bucuria unei zile, ci mahnirea necesitatii de a trai si aceasta zi.

Nu trebuie sa credeti ca la sat va domni linistea si bunastarea. Otravite, slutite, arse de seceta sau inecate de ploi, campurile nu vor mai da roadele trebuincioase. In vite vor da molime nemaivazute si oamenii, nemaifiind in stare sa le ingroape le vor lasa sa se descompuna, otravind aerul cu niste miasme groaznice. Taranii vor suferi din cauza atacurilor orasenilor, care, in cautare de hrana, se vor imprastia prin sate, gata sa omoare omul pentru o bucata de paine! Da, pentru acea bucata pe care acum nu o pot inghiti fara condimente si sosuri, vor fi varsari de sange. Canibalismul va fi un fenomen frecvent; primind pecetea Antihristului, omenirea va sterge toate hotarele moralitatii. Si pentru sateni noaptea va fi un timp al groazei, pentru ca anume noaptea se vor intampla cele mai crunte jafuri. Dar trebuie nu doar sa supravietuiesti, ci si sa pastrezi averea pentru lucru, altfel amenintarea mortii de foame va fi o realitate. Insisi oamenii, la fel ca in oras, vor fi vanati. Dintr-o parte, va parea ca s-au intors vremurile de dinainte de potop. Dar nu. Pe atunci, asupra lumii, dainuia cuvantul lui Dumnezeu: “Cresteti si va inmultiti“. Acum, insasi viata omenirii, esenta sa, e indreptata spre negarea harului si a lucrarii lui Dumnezeu. Dar nici acesta nu este sfarsitul.



TOATE INCEP DE LA CELE MICI. PERVERTIREA MORALITATII PANA LA CULMI DE NEIMAGINAT, BATJOCORIREA CREDINTEI, INCURAJAREA SUICIDULUI
La inceputul povestirii am rezumat tot ceea ce a precedat toate acestea, si nu intamplator. Foarte des, mai bine zis, aproape intotdeauna, de dupa lucrurile marunte nu le distingem pe cele cu adevarat mari. In sensul acesta, nu observam cum un mic pacat incalca legile fundamentale ale lui Dumnezeu. Dumnezeu a creat lumea aceasta si, ca un Creator, a creat-o in deplina armonie cu Sine. Va amintiti cuvantul spus despre lumea abia creata: “E buna!” Dumnezeu a spus aceasta, Dumnezeu cel Atotsuficient, Atotiubitor, Atotputernic, Atotdesavarsit, Creatorul Atotmilostiv a gasit creatia ca este buna, adica lumea se afla in armonie cu Binele, cu Dragostea, pentru ca Dumnezeu este Dragoste. Omul este singura fiinta capabila sa influenteze existenta lumii, cununa creatiei, creata de asemenea dupa chipul si asemanarea Binelui si a Dragostei. Si poruncile care i-au fost date de catre Creator nu sunt nimic altceva decat niste indrumari pentru o viata linistita si fericita, in armonie cu El. Tot ce vine in contradictie cu aceste porunci este pierzator pentru lume, pentru tot ce este vital pentru ea, care depinde de ea.

Toate incep parca de la niste fleacuri: de la o rochie mai libertina, de la invatamantul colectiv al fetelor si al baietilor, si nu sub indrumarea unei fete duhovnicesti, ci sub cea a unui invatator mirean. Degraba si acest nume se va sterge, ramanand tot unul invatator [profesor]! Invatator de ce si a ce? Multi dintre acesti invatatori, in general, sunt din punct de vedere moral uzati. Altii nu stiu si nici nu vor sa stie nimic despre regulile de convietuire in aceasta lume creata de Dumnezeu. Ce-i pot invata ei pe altii? Ii invata despre lume, insa nu ca o creatie a lui Dumnezeu, ci pentru a trai intr-o lume supusa unor duhuri diavolesti! Iata putinul din care reiese multul.

Pervertirea moralitatii. De cate ori a incercat satana s-o faca generala, atotcuprinzatoare, s-a ciocnit de fiecare data de demascarea amenintatoare a Bisericii. Dar pentru duhurile intunericului cea mai groaznica este demascarea, scoaterea la lumina. Precum hotul se furiseaza in intuneric, fiindu-i frica de lumina, asa si invaziile dracesti sunt mai eficiente si mai ispititoare cand lipseste lumina adevarului. Lumea e in intunericul placerilor unei duzini de tari “dezvoltate”, pe care vrajmasul le-a ales ca sprijin in misiunea de innebunire a intregii lumi. Arma principala in aceasta afacere este lozinca libertatii. Cat sange a fost varsat in revolutii si rasturnari de putere, in actiuni sociale si pseudoreligioase, rafuieli politice si mistice pe altarul diavolului “libertate”! Acesta este el, diavolul rasculat si invins, zidirea care a vrut sa ia locul Creatorului- acesta este cel mai de seama iubitor de libertate. Si “libertatea” lui nu e capacitatea daruita omului de a fi desavarsit in virtuti. Nu, “libertatea” lui sunt cele mai grele lanturi, al caror scop e ca, lipsindu-l pe om de orice posibilitate de a alege intre bine si rau, sa-i lase liber doar drumul spre iad. (…)

Esenta acestei miscari e sa faca drum, intai de toate pentru tineri, catre satan. Observati, parinte, un drum intr-un singur sens. Incearca sa te opui: imediat vei fi stopat. Biserica Ortodoxa – ea nu-i lasa pe toti sa doarma linistit. Toti catolicii sunt gata pentru orice, ei primesc civilizatia draceasca, “progresul”. Sustinand sionismul, ei spun, de fapt, “da” venirii lui Antihrist.

Si am vazut eu cate incercari face raul mondial pentru a pata Sfanta Biserica, preacurat Trupul lui Hristos! Intai de toate o vor defaima in toate ziarele, la radio si televiziune. Iudei cu nume slave vor defaima in fel si chip clerul si pe crestini, isi vor bate joc de randuieli, de posturi, de modul de viata, de tot ceea ce a fost intotdeauna baza viabilitatii poporului. Chiar in Biserica, in mediul duhovnicesc vor patrunde mii si mii de distrugatori catoliciti ai Ortodoxiei. Aparent evlaviosi, duhul lor e altul, strain, si poporul va parasi lacasurile lor. Vor sta restaurate si proaspat construite, dar pustii. Unde va straluci luminita adevaratei sfintenii si credinciosiei duhului credintei stramosesti? Dar cine cauta gaseste. Nimeni nu se va putea indreptati spunand: “Doamne, am cautat dar n-am gasit!” In intunericul necredintei si al ateismului, pe tot pamantul ard luminitele adevarului.

Si vor fi prigonitii si stramtorati dreptii slujitori şi supuşi hulelor de tot felul. Slugile diavolului nu se vor sfii nici să ucidă, dacă va îngădui Dumnezeu unui cuvios să primească cununa mucenicească. Mulţi vor fi ei, drepţii mucenici ai timpului de pe urmă! Dar cei de duh străin îşi vor aştepta conducătorul, pe antihrist. Şi lor însă li se va mai oferi posibilitatea de a se salva, adică să-şi dea seama cine este el, numai că puterea şi banii le vor închide multora ochii. Cumplite vremuri! Dar toate încep de la mărunţişuri. Clerul a încetat să mai poarte hainele cuvenite cinului. De acum şi bărbile rase, după moda catolicilor şi a protestanţilor, nu mai stârnesc mirare.

A doua „libertate”, umflată în fel şi chip, e libertatea pervertirii moralităţii. Din păcate, oamenii au primit-o şi ea a devenit o parte organică a zilelor noastre. Desfrânarea nu mai e desfrânare, ci emancipare sexuală (uitaţi-vă cum ascunde vrăjmaşul fapta după cuvinte, la prima vedere, frumoase: nu desfrânare, ci sex; nu hoţie, ci expropriere ş.a.m.d.). Coruperea începe la cea mai fragedă vârstă, educând, chipurile, cultura sexelor şi a relaţiilor dintre ele. Vor începe (iar pe alocuri aceasta deja se întâmplă) să le arate copiilor corpuri dezgolite, actul sexual în desfăşurare, aprinzând poftele, lăsând aceasta să treacă drept ceva normal.

Cărţile şi televizorul vor fi pline de oameni goi, scene groaznice de desfrânare. Dezgolirea din zilele noastre e doar începutul. Scopul e mult mai spurcat: grădinile Astartei şi ale lui Baal, unde se împerecheau ameţiţi de băutură şi de droguri sute şi sute de păgâni. Iată acolo, spre închinare dracilor, târăsc lumea luptătorii pentru libertate. De cine eşti învins, aceluia îi eşti rob. De această robie în ambalaj de libertate se lasă ispitiţi oamenii.

Dar şi desfrânarea propriu-zisă le pare puţină slugilor întunericului. Ca o manifestare a culmii iubirii de libertate, a descătuşării gândirii, se va servi sodomia şi zoofilia. Propagarea acestei scârboşenii va atinge proporţii de necrezut, poate mai mult chiar decât coruperea sexuală. Cazurile căsătoriilor între homosexuali vor beneficia de tot atâta publicitate ca şi inventarea, pe timpuri, a antibioticelor! Sodomiţii vor apărea peste tot: vor fi artişti, întâi de toate, politicieni, administratori.

Păcatul sodomiei va deveni eticheta viitorului apropiat. Deja acum au loc orgiile lor sălbatice, carna valurile anuale în America. Toate astea se vor întâmpla şi la noi, într-un chip nu mai puţin respingător. Toţi cei care se vor împotrivi acestei invazii drăceşti vor fi declaraţi potrivnici ai libertăţii altora, înapoiaţi şi persoane antisociale, fiindcă toate statele, în fruntea activităţilor lor, pun nu apărarea moralităţii, ci apărarea libertăţilor drăceşti.

Anume drăceşti, pentru că nici acum nu prea întâlneşti o publicaţie ortodoxă, decât cele propriu-zis bisericeşti. Iar la televiziune, arhiereii au acces numai de sărbătorile cele mari. Câte prostii se scriu şi se spun, dar nu e nicio confruntare de idei, puncte de vedere privitor la concepţiile despre lume. Bună libertate, când poţi numai să-ţi baţi joc de sfinţenie! Restul e tabu. Dar şi aceasta s-a început de la fleacuri şi, vai, ce demult. S-a început aceasta odată cu transmiterea şcolilor parohiale în administrarea zemstvelor, a puterii laice. Şi au mers acolo ateii ca să educe cadre pentru revoluţia din 1917!

Tinerii, nimerind sub puterea satanei, din cauza păcatelor săvârşite, ameţiţi de băutură şi droguri, nu vor putea rezista ultimei chemări către iad a ucigaşului din veac şi îşi vor pune capăt zilelor. Numărul cazurilor de suicid va creşte peste măsură. Şi va creşte într-atât, încât nu va mai trezi mirarea nimănui, ca o consecinţă firească a celor ce se petrec. Cu atât mai mult cu cât numărul celor care suferă de boli înfricoşătoare, ca rezultat al plăcerilor desfrânate sau al necumpătării, va fi atât de mare, iar suferinţele acestora – atât de groaznice, că sinuciderea va părea societăţii ceva de genul unui act caritabil. Vor ajunge până acolo încât vor propune oamenilor această cale, fapt ce s-ar explica doar într-un singur fel – totul este orientat spre pierderea sufletelor rătăcite.




TREPTELE SCARII SPRE ANTIHRIST. CAPCANA SISTEMULUI DE DEPENDENTE. LACOMIA SI ATASAMENTUL PENTRU BUNURI MATERIALE
O altă înfricoşătoare şi drăcească capcană va fi îndemnarea oamenilor către câştiguri, către mărirea veniturilor personale. Această patimă a iubirii de avuţie este păguboasă, ca orice necumpătare. Iar necumpătarea duce la distrugerea naturii, în orice sferă ar fi câştigaţi aceşti bani, şi se reflectă asupra mediului înconjurător. A doua parte a acestei capcane constă în folosirea acestor bani, a acestor mijloace. Mai repet încă o dată că acest sistem de viaţă e nemaipomenit de fragil, monstruos de fragil. Deci şi folosirea de către oameni a banilor e supusă acestei fragilităţi.

Ce prezintă, în sine, banii actuali? O înşelare, o fantomă, o iluzie, ca şi acele „minuni” diabolice. Toată tehnica produsă devine ceva semnificativ doar în prezenţa a o mulţime de „dacă“: dacă este combustibil, dacă sunt piese de schimb etc. Pe lângă toate acestea, automobilul modern, în absenţa unor ateliere specializate, nici nu poate fi reparat! înseamnă că, în cazul în care dispare un „dacă”, toate acestea devin o grămadă de metal inutil. Exemplul este de faţă: ce are un ţăran acum mai de preţ – calul şi vaca.

Iar mai departe e şi mai şi: cea mai mare parte de bani se păstrează fie la bancă, fie în hârtii de valoare. Vor dispărea aceste bănci, vor da faliment, ca să poată fi îngenuncheaţi oamenii. Vor dispărea într-o clipită; asemenea repetiţii au mai avut loc şi cu destul succes. Iar întreprinderile se vor stopa din cauza cataclis melor naturale şi a războaielor. Şi cu ce se va alege omul? Cu o groază de lucruri inutile, pentru achiziţionarea cărora s-au cheltuit ani de viaţă, a căror valoare e destul de relativă chiar şi într-o lume mai reuşită, iar într-o lume a catastrofelor e praf, e nimic.



Îmi amintesc că femeile mă întrebau: să ai în casă covoare şi cristaluri e păcat sau nu? Toată Uniunea a grămădit acestea prin case, chiar mai mult decât a avut nevoie. Şi mai departe? Iar acum imaginaţi-vă că se deconectează electricitatea, gazele şi căldura. Pe ce va schimba omul covoarele şi cristalul? Pentru un topor şi o sobă? Dar cine mai are asemenea lucruri? Unul sau doi dintr-o sută, poate.

Şi dacă a venit vorba de lucruri, cât de raţional era construită lumea până la nebunia secolelor 19 şi 20. Hainele se făceau trainice, de nădejde. Se depunea efort pentru a le face şi se întâmpla să le rămână şi nepoţilor, într-atât îşi preţuiau oamenii timpul! Şi timpul, poate de aceasta, le ajungea pentru toate, să dovedească şi la câmp, şi la biserică, şi de sărbători să stea cu rudele la masă. Dar acum? Încălţămintea – pentru un sezon, hainele – pentru două, ei hai, trei! Dar nu mai e timp pentru rugăciune, nici pentru biserică – lasă că mă rog acasă -, nici pentru copii. Din păcate, aceştia cresc fără supraveghere, părinţii doar sunt preocupaţi să câştige bani.

În schimb, nu trăim mai rău decât alţii. Dar trăim?! Trăieşte doar omul liber, iar cel din robie, robul, doar există. Dumnezeu L-a dat pe Fiul său Unul Născut ca să ne scoată din robie, din robia păcatului şi a patimilor, iar noi, ca evreii ieşiţi din robia egipteană, cârtim şi vrem înapoi, în captivitate. Las’ să ne moară copiii şi apropiaţii să fie umiliţi, numai supa să fie la vreme! Numai că supa aceasta e tocmai caşcavalul din capcană. Când uşa s-a închis, iar caşcaval mai este, şoarecele oare ştie că s-a prins? I-a venit ceasul, dar caşcaval mai este şi el îl roade cu râvnă, fericit de prânzul căzut nu ştiu de unde! Dar cel ce a pus capcana a auzit cum s-a închis uşa şi ştie că jertfa e acolo. El poate veni îndată să ucidă victima, dar o poate lăsa să-şi digere în voie prânzul. Pentru moment, poate că îi va fi strâmt, iar apoi se va obişnui. Ţi-e foame? Mai ales că nici nu te ucide. Iar sfârşitul e bine ştiut. Bănuiesc că şi şoarecele îşi dă seama de aceasta.

Da, cumplite vremuri. De exemplu, ultimul război, de ce s-a dezlănţuit? Iată: Hitler, războinicul popor german, refacerea Europei şi a lumii. Comuniştii mai adaugă la aceasta imperialismul şi lupta pentru colonii. Şi încă multe altele, numai că nu aceasta contează. Este, mai curând, vorba despre posibili tatea de a centraliza puterea, puterea asupra întregii lumi. Orice copac se cunoaşte după rod; orice ţi-ar spune vânzătorul de puieţi de la piaţă, vei afla şi vei preţui totul abia atunci când, în sfârşit, vei culege rodul. Dar care sunt roadele războiului? Milioane de ortodocşi omorâţi şi schilodiţi, atât în Rusia, cât şi în Balcani. Principalul bastion al Ortodoxiei la sud-vest, Serbia, a ajuns în mâinile croaţilor, a catolicilor – Iosif Broz Tito e croat şi Croaţia devine cea mai dezvoltată republică. Regiunile ortodoxe ale Iugoslaviei nu sunt doar în uitare, ci Kosovo se populează intens cu musulmani, precum astăzi Rusia şi Moscova.

Alt bilanţ e Israelul. Propaganda a fost astfel organizată ca să se creadă că principalele victime ale războiului au fost evreii şi nicidecum slavii sau, să zicem, francezii. Revenind la Balcani, pentru Tito au luptat sârbii, croaţii au fost cu nemţii, iar, în fine, au câştigat croaţii. Aşa şi evreii. Întâi de toate, pe cine au nimicit nemţii? Cea mai mare parte au fost evreii pe jumătate, fie botezaţi, fie toleranţi în privinţa altor religii, nu iudeii, şi, cu atât mai mult, nici unul dintre capii sionismului n-a nimerit în temniţele lui Hitler, ei au reuşit să plece, pentru că ştiau dinainte cele ce se vor întâmpla. Dar persecuţiile, într-un fel anume tratând cele întâmplate, au avut ca rezultat crearea statului Israel. Pământ li s-a dat – puţin de tot, dar, cum se zice pe la noi, pune-i şi la masă. Au luat pământul ăsta cu hapca de la arabi. Şi, iarăşi, arabii sunt terorişti, iar evreii – nu!

Al treilea considerent ţine de Europa. Ce altceva ar fi silit-o să se unească dacă nu un război global? Şi, iată, acum o putem considera o ţară unică, din Turcia până în Norvegia. Totul va fi comun – Guvernul, banii, legile. Totul este pus de acord cu America, astfel încât, în cazul unei uniuni comune, să nu apară probleme.

Care dintre aceste considerente e cel mai important pentru satanişti? Nu putem şti. Gândesc şi am văzut că acestea sunt treptele uneia şi aceleiaşi scări ce duc în împărăţia lui antihrist. La venirea lui aici, totul deja e pregătit, centralizarea e deplină, poporul e numărat, fiecare e cu numărul său şi cu cartela sa, iar în ea e inclus totul, până şi opiniile omului şi concepţia lui despre lume. Cu această cartelă se va putea controla orice mişcare a omului şi pe pământ, şi sub pământ, şi sub apă. Totul va fi.

Desigur, el va vrea ca lumea să i se închine de bunăvoie, aşa cum L-a primit pe Hristos. Dar aceasta va fi voia liberă a animalului dus spre tăiere. De mers, merge el singur, numai că în jur stau ciobanii cu bicele. Omenirea e deja în capcană, chiar dacă a mai rămas o bucăţică de caşcaval, fapt despre care a şi spus Mântuitorul, că greu se va mai găsi un suflet credincios. Noi deja am acceptat condiţiile acestei lumi. Oamenii nu pur şi simplu au fost de acord, ci singuri îşi zidesc sistemul dependenţei de lume şi, dacă ai intrat în horă, trebuie să joci până la capăt, iar în cazul de faţă, până la Judecata de Apoi.

Asemenea grozăvenii ţi-am povestit, de nici nu ştiu. Cel mai înfricoşător, însă, e faptul că a auzi nu înseamnă a si vedea, iar la vedere toate sunt mai groaznice şi mai mârşave. Şi-apoi nu trebuie spus totul, ca nu cumva imaginile viitorului să umple de mâhnire prezentul.

Da, se pare că cel mai real fapt existent în lumea aceasta e moartea. Numai că în realitatea aceasta nu vrea nimeni să creadă şi, mai exact, să măsoare realitatea morţii cu iluzia vieţii omeneşti. Iluzia nu în sens de minciună, la Dumnezeu nu există minciună, Dumnezeu este Adevărul. Înşelarea vieţii constă în grabnica ei trecere şi în atitudinea pe care o are omul faţă de ea, ori, cum se mai zice, cauza tuturor nenorocirilor se află în noi înşine. Omul se uită la trecerea vieţii ca la o veşnicie, uitând de realitatea morţii. Vorbeşte-i cuiva despre moarte, mai ales despre propria sa moarte, şi ţi-l vei face duşman. Dar ce, parcă el va trăi veşnic, sau eu, sau oricare altul? Noi, pur şi simplu, ne străduim să nu ne gândim la moarte şi să fugim de ea după metoda struţului – ţi-ai vârât capul în nisip şi-ţi pare că nu mai există niciun pericol! Dar aminteşte-ţi câţi sfinţi au trăit cu sicriul în chiliile lor. De ce? Pentru amintirea morţii, despre care Sfânta Tradiţie spune că e zălogul mântuirii! Ce oameni au fost, adevăraţi oameni, fii ai lui Dumnezeu, dar aveau mereu înainte o amintire a morţii – sicriul! Şi pentru ei, dar şi pentru noi, păcătoşii, oamenii vremurilor de pe urmă, pentru că tare ne mai atrage o viaţă veşnică pe pământ, aşa ne-am mai învăţat să ne amăgim, încât ni se pare că iată-iată, încă puţin, şi vom căpăta elixirul tinereţii veşnice.

Cum i se leagă măgarului un morcov în faţa ochilor, ca să alerge după dânsul tot drumul şi să nu-l supere pe stăpân cu opririle, tot aşa satan momeşte omenirea cu morcovul vieţii veşnice şi păcătoase pe pământ. Adică, ce să te mai nevoieşti cu lucrările duhului, cu rugăciunea şi postul, sau, mai ales, cu iubirea aproapelui, tu ori crezi că după coşciug e numai pământul rece în care ai să putrezeşti şi tu, şi sicriul se va face putregai, sau în aceea că există deja diferite modalităţi de întinerire, de prelungire a vieţii, de prevenire a bătrâneţii, tot ce vreţi. Ei, dar dacă sunteţi prea neîncrezători, iar de trăit, vreţi să trăiţi, vă îngheţăm! Când vă vom dezgheţa, atunci totul va fi deja descoperit şi veţi trăi veşnic. Aiureli de om nebun, dar cred, săracii, cred. Da, pe pământ poţi sa te uneşti cu veşnicia şi cu ochii tăi să te convingi de realitatea veşniciei, dar nu de mirajul satanic. Apostolul Pavel, Sfântul Serafim de Sarov şi câţi alţii s-au învrednicit să vadă frumuseţile grădinilor raiului! Tot aşa precum un şi mai mare număr de rugători au fost luminaţi de lumina necreată a Taborului. Dar însăşi înfăţişarea oamenilor lui Dumnezeu şi a oamenilor lui satan nu e un zălog al realităţii?



Cum, deci, să ne mântuim în această vreme de pieire? Au spus nişte teoreticieni cum că nu se poate omul mântui; dacă va vrea Dumnezeu, îl va mântui, dacă nu, e imposibil. Şi toate acestea independent de nevoinţele omului. Calvinism, nu altceva, dar principalul e că nici să tinzi spre mântuire nu are sens, de vreme ce nu te poţi mântui. Păcătuieşte, frate al meu, cât îţi pofteşte sufletul – vei fi pe plac sau nu, nu depinde de tine.

Numai că nu, tocmai că nu este deloc aşa. Da, fără ajutorul lui Dumnezeu, nimeni nu se poate mântui. Însuşi Mântuitorul le-a spus aceasta ucenicilor, ce să ne mai frământăm zadarnic minţile. Dar ajutorul Domnului se adaugă la râvna omului, la munca şi la străduinţele lui. Cum marele ierarh Ioan Gură de Aur spunea că tu trebuie să aduci tot ce e al tău, iar ce nu ajunge, va împlini Dumnezeu! Şi pentru că râvnă nu este, ne mântuim cu necazuri şi boli. Cumpătare trebuie, cumpătare în toate. Boala boarfelor, consumismul, iată povara satanică ce stăruie asupra oamenilor. Toate sunt puse în slujba agoniselii şi nu mai au capăt.

Am început povestirea mea cu prima viziune, cum se prăbuşeau oamenii în iad, ce-i trăgea pe ei încolo. Ce înseamnă aceasta? Că nu trebuie să ai nici maşină, nici casă, nici mobilă?

Cu vreo doi ani în urmă, au venit la mine, pentru rugăciuni, două familii de ruşi care au fugit din Georgia. M-a uimit evadarea lor, felul cum s-au petrecut toate. Era deja imposibil de plecat. Toţi cei care voiau s-o facă legal, adică să respecte toate formalităţile, ca să aibă posibilitatea să-şi ia cu ei tot ce-au agonisit, maşini şi ce mai aveau de preţ, fie la hotarul ţării, fie în drum spre el, au fost jefuiţi şi supuşi violenţelor, iar în unele cazuri – omorâţi. Vizitatorii mei au judecat cu înţelepciune: „Domnul a dat, Domnul a luat, noi să supravieţuim, celelalte ni se vor adăuga“. Aşa cum erau îmbrăcaţi s-au urcat în maşini, şi-au luat doar haine călduroase în portbagaj şi au fugit. Dumnezeu, cu purtarea Lui de grijă, le-a dat atunci şi locuinţe, şi maşinile şi le-au legalizat, aşa a fost să fie.

Iată, aşa stau lucrurile cu ataşamentul faţă de obiecte. Unul le salvează fără a se mai gândi la propria siguranţă, cum altfel, doar toată viaţa a muncit pentru ele. Pentru altul, ele sunt nişte mijloace, nu un scop în sine. De aceea, un asemenea om cu o asemenea atitudine faţă de lucruri nu se va orienta niciodată la ceea ce se cheamă „demnitate”. Să-mi fie comod, şi-atât. Iată o mentalitate potrivită, mai ales pentru vremurile noastre. Nu trebuie să adunaţi lucruri a căror însemnătate nu vă e clară sau de care vă puteţi lipsi. Vi le procuraţi doar pentru că toţi le au. Nu e bine aşa. Mulţumiţi-vă cu ceea ce e absolut necesar, nu foarte scump, ci simplu şi trainic. Aceasta se referă îndeosebi la haine şi la hainele călduroase, de iarnă. Principiul este acesta – să fie trainice, din fibre naturale şi să ţină cald.





LIPSA DE TIMP SI DE COMUNICARE. PERICOLUL TELEVIZORULUI. PREGATIREA PENTRU PRIMIREA LUI ANTIHRIST.
Foarte atenţi trebuie să fim cu aparatele electronice. Acestea, din aşa-zişi prieteni, într-o clipă se pot transforma în duşmani nemiloşi; orice receptor este în acelaşi timp şi un emiţător. Nu o singură dată am discutat despre aceasta cu oameni competenţi. Aceasta priveşte îndeosebi televizorul. Această „minune” a civilizaţiei iscă mari bătălii în jurul său. E vorba, cred, nu atât de televizor, cât de întrebuinţarea lui.

Pe de o parte, oamenii timpului nostru au un surplus de comunicare cu oamenii, iar pe de altă parte, oricât ar părea de straniu, simt lipsa comunicării. Şi iată din ce cauză: comunicarea, ca, de altfel, tot ce face omul zilelor noastre, se produce în fugă. Comunicare; are loc fie la serviciu, fie pe drum, când omul e în tr-o dispoziţie nu tocmai paşnică – e neliniştit, obosit. Lipseşte atmosfera necesară pentru o comunicare liniştită.

Omul zilelor noastre are o cantitate imensă de timp în plus; nu greşesc, pentru că „liber” înseamnă „în plus”. Şi aşa în toate: în ceea ce ţine de hrană, de haine, de locuinţă. Peste tot, ceea ce este în plus este dăunător pentru suflet. Dar cel mai mare pericol constă în timpul de prisos, pentru că însăşi apariţia timpului liber este o mărturie a lipsei vieţii duhovniceşti şi a unui mare răsfăţ în viaţa de zi cu zi. In contul a ce apare timpul liber? În contul lucrului? Nu, orice altceva, numai nu lucrul va rămâne pe ultimul loc. Despre oamenii decăzuţi, desigur, nu vreau să vorbesc, despre alcoolici şi narcomani. Tema aceasta, chiar dacă se înrudeşte cu a noastră, e totuşi diferită de ea.

Deci, pentru omul societăţii contemporane, lucrul se află pe primul loc. Mai mult decât atât, chiar şi credincioşii, primăvara, se ocupă de lucrările pământului şi în zilele de duminică şi în săptămâna Patimilor şi în săptămâna Luminată; se produce un fel de nivelare, un fel de mitocănie generală. înseamnă că nu e timp de pierdut. Mai mult decât atât, toţi, literalmente, suferă din cauza lipsei de timp. Dar, totuşi, acest timp liber există şi încă e foarte mult, însă de unde se ia?

Acesta e timpul care trebuie folosit pentru lucrările duhovniceşti – fie rugăciune, fie lecturi duhovniceşti – şi pentru comunicarea duhovnicească, folositoare pentru suflet. Numai că timpul acesta se foloseşte numai pentru distracţii. Aşa l-a învăţat satana pe om să-şi organizeze viaţa, ca din ea să lipsească cu desăvârşire timpul de liniştire, de cugetare asupra celor ce s-au întâmplat peste zi, pe parcursul săptămânii, a lunii. Toate acestea sunt înlocuite de distracţii.

Iar în acest sistem de distracţii televizorul îşi are locul său de onoare, privilegiat. Cea mai mare parte a timpului liber el o „înghite”, acest idol al civilizaţiei contemporane. Iar eu aş zice că e un tiran înfricoşător şi un despot care ţine sub dominaţia sa cea mai mare parte a omenirii, aflată într-o robie nemaivăzută, pentru că robii îşi simt situaţia înjositoare în care au nimerit, căci au ajuns la aceasta fiind forţaţi. Iar aceasta e o robie benevolă şi, la prima vedere, chiar plăcută. Şi doar roadele amare ale desacralizării, ale cruzimii şi desfrâului dovedesc că şi în acest caz, ca în orice altă robie, de câştigat are doar stăpânul. Iar coarnele stăpânului se iţesc de după ecran.

De aceea, în acest sistem de pregătire a oamenilor pentru venirea lui antihrist, televizorului îi este destinat rolul nu doar de mâncător al timpului liber – rolul său distructiv e mult mai mare. Se uită omul la ştiri, chiar şi ortodoxul, şi i se pare că lucrul acesta e necesar şi util sau, în orice caz, nedăunător. Numai ca propriu-zis ştirile ocupă puţin loc, iar restul e ocupat de analiza celor întâmplate, adică o anumită viziune asupra lucrurilor, care trebuie să i se inducă consumatorului tele-produsului. Numele celor ce comandă aceste opinii, a celor ce comandă informaţia servită, nici nu trebuie numite – şi aşa este clar. De aceea, sub acţiunea programelor TV, omul îşi pierde capacitatea de a gândi independent şi de a recepta maxim conştient evenimentele ce au loc şi, în sfârşit, să-şi creeze propria concepţie despre lume.

Începusem a vorbi despre carenţele actualei comunicări dintre oameni. Rădăcinile acestor slăbiciuni sunt de căutat în lipsa unei gândiri individuale şi a deprinderii de a medita asupra celor ce se întâmplă, în corelaţie cu modul propriu de a vedea lumea. Aceasta nu e nicidecum o îndreptăţire pentru căutările „individului” actual, nu.

Am mai spus că în bucătăria mamei întotdeauna se afla cineva. Seara, după cină, se punea un samovar enorm şi, împreună cu toţi cei care rămâneau peste noapte, ne aşezam să bem ceai. Începeau discuţiile. Cât de interesant era! Câte aveam de învăţat din povestirile acelor oameni simpli. Tata ironiza pe seama plăcerii noastre de a ne petrece serile la bucătărie, considerând că un om instruit nu are ce învăţa de la nişte oameni cu puţină ştiinţă de carte. Dar, petrecând câteva seri cu noi, şi-a schimbat părerea. Oamenii care veneau la noi erau cu toţii ortodocşi şi cunoşteau lumea nu din comunicatele crainicilor de televiziune. Ei povesteau despre evenimente, fapte din viaţă, la care fuseseră martori ei înşişi sau despre care auziseră din gura oamenilor care au fost de faţă. În toate acele întâmplări căutam partea moralizatoare, ceea ce s-a întâmplat şi ca acţiune a Providenţei Divine, şi ca manifestare a liberei voinţe a omului. În acele judecăţi se manifesta varietatea gândurilor omeneşti, diferenţele în concepţiile despre lume. Oamenii, pe atunci, ştiau nu doar să vorbească, ci şi să asculte şi, în general, le plăcea mai mult să asculte decât să vorbească. Cu toate că, am să mă repet, toţi cei prezenţi aveau ceva de povestit.

Am să mă îndepărtez de subiect, dar este interesant faptul că aceşti oameni simpli, cu toată aparenta bunăstare din imperiu, încă de pe atunci vedeau că se apropie dezastrul. Şi aceasta nu doar ca o urmare a comunicării lor cu stareţii de la Optina şi de la Kiev şi a ascultării predicilor dreptului Ioan din Kronstadt, ci şi ca urmare a deprinderii de a observa cele ce se întâmplă şi a trage concluzii nu reieşind din abundenţa materială a celor din jur, ci în baza păstrării duhovniciei în societate. Împuţinarea credinţei îi ducea pe aceşti oameni cu gândul că se apropie o nenorocire de neocolit. Mă voi întoarce la această comunicare „de bucătărie”, dar acum vreau să vorbesc despre viaţa noastră.

Da, comunicarea actuală, la nivelul aceleia de atunci, e imposibilă. Chiar şi atunci când oamenii se adună împreună la o masă, îi deosebeşte, întâi de toate, atitudinea lor faţă de credinţă. Cum a spus înţeleptul David: „Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu!” Însăşi negarea existenţei lui Dumnezeu e şi nebunie, şi un drum sigur către nebunie. Şi aceasta nu e nebunia acelor păgâni pe care îi luminau Apostolii şi Sfinţii Părinţi din primele veacuri ale creştinătăţii. Despre păgânii de astăzi, Apostolul a spus că „nu vor primi învăţătura sănătoasă, dar după poftele lor îşi vor alege învăţători care le vor mângâia auzul, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi vor crede basmelor”.

Ce fel de comunicare poate avea loc în asemenea condiţii?! Oamenilor le place să vorbească, dar nu să asculte, să dea învăţături, dar nu să înveţe. Ce-i adună pe toţi la aceeaşi masă? Băuturile ameţitoare, mâncarea abundentă, adică ceea ce se află pe masă şi nu cei adunaţi în jurul mesei. Nimic folositor pentru suflet nu se poate ivi în acest mediu, pentru că despre Dumnezeu, după cum ne învaţă sfinţii, nu se vorbeşte cu burta plină, iar cu capul ameţit – cu atât mai puţin!

Şi încă un mare rău ce vine de la televizor şi, din păcate, nu ultimul. Acest rău constă în subminarea autorităţii Bisericii. Subminarea sistematică şi diabolic-vicleană e în toate: în batjoco rirea clerului, a obiceiurilor ortodoxe, în contrapunerea creştinis mului cu ocultismul, cu păgânismul, cu toate. Totul e îmbibat cu ură faţă de Adevăr. Nu va trece încă mult timp şi producătorii de televiziune vor începe să-şi bată joc pe faţă de Hristos, de sfinţi. De o ură mare vor fi pătrunse emisiunile despre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, totul va fi plin cu otrava răutăţii infernale. Abia acoperit cu vălul umorului, al comediei, „iadul atotrâzător” va duce lucrarea de luare în derâdere a tot ce este dumnezeiesc, duhovnicesc la bun sfârşit. Iar sfârşitul va fi acela că va apărea acela care va încerca să ia locul lui Dumnezeu. Şi va intra în acelaşi moment în toate casele. Cum, cum poate intra un om dintr-odată în toate casele? Noi spunem că aceasta e una dintre calităţile lui Dumnezeu – omniprezenţa, căci îngerii se deplasează în spaţiu şi există în timp. Iar Biserica învaţă că antihristul va intra dintr-odată în toate casele şi aici parcă am avea de-a face cu o contradicţie.

Dar nu, Biserica, Sfânta, Soborniceasca şi Apostoleasca este vasul adevărului, al adevărului Divin. Ca să mimeze omni prezenţa, antihristul va intra în toate casele în acelaşi timp cu ajutorul televizorului. Fiecare om îl va primi în locuinţa sa şi-l va primi de bunăvoie! Şi-l va primi, îl va primi, pentru că a vrut să fie pregătit de aceasta şi s-a pregătit cum trebuie, pentru că n-a acceptat învăţătura Păstorului cel Bun de a fugi în pustie, nu îi e pe plac – se plictiseşte de uscăciune, şi mai ales încă în pustie!





CUM VA FI PRIMIT ANTIHRIST SI CUM VA FI SFARSITUL. CAUZA NENOROCIRILOR. INDRACIREA OAMENILOR SI CHINURILE ULTIMILOR CRESTINI
(…) Eh, raţiunea aceasta! Unii taie cu cuţitul pâine, iar altul îi ia cu el omului viaţa. Iar raţiunea, raţiunea e un lucru alunecos, nu există ticăloşie şi mârşăvie pe care raţiunea să nu le poată justifica, să nu găsească cauza din care toate acestea n-ar trebui făcute. Aşa va găsi o scuză şi pentru numerele personale şi pentru paşapoarte şi pentru … 666! Că doar nu pe cadavre vor fi puse numerele astea şi nici nu vor adormi simţurile oamenilor, nu, nicidecum. Toţi, toţi vor înţelege, dar raţiunea va găsi justificări, numaidecât va găsi, iar omul, pregătit deja în forul său interior să trădeze, se va autolinişti cu argumentele raţiunii.

Amar îmi este mie, unui bătrân de o sută de ani, să spun aceasta, dar pregătirile vor fi de aşa natură că despre materii înalte, vă rog să mă credeţi, nici vorbă nu va fi! Ce vorbă mai poate fi de „iubeşte-L pe Domnul Dumnezeul tău“? Pe sine însuşi se vor trăda, pe nevestele şi copiii lor, trup din trupul lor. Apostolul Iubirii îi demasca pe cei care se băteau cu pumnul în piept că-L iubesc pe Dumnezeu şi-l urau pe aproapele, zicând: Cel care nu-l iubeşte pe aproapele său pe care îl vede, cum îl poate iubi pe Dumnezeu, pe Care nu-L vede? (Ioan 4: 20) Aproapele, nu ca rudă de sânge, ci toţi oamenii care ne înconjoară. Trădătorul timpurilor de pe urmă e şi trădătorul sângelui său, gata să distrugă totul pentru o clipă de viaţă pământească, care nu vrea să-şi ia de seamă, să înţeleagă că, întâi de toate, pe sine se trădează, că se dă nu în mâinile despoţilor de pe pământ, ci la chinuri veşnice în iad. Se trădează, se trădează. Iată-l născut şi botezat până se află în mâinile Domnului. Însă el are voinţă liberă de alegere şi înţelegere a binelui şi răului, şi conştient se leapădă de dreptul de fiu al Iubirii şi trece în robia răului! Dar cât e de înfricoşător acolo! (…)

Stareţul s-a lăsat pe pernă şi a tăcut. De sub pleoapele lăsate cădeau lacrimi – una, două, trei… Buzele i se mişcau mute în rugăciune.

Tu crezi, continuă el peste câteva minute, că făcătorului de minuni de la Sarov, atât de simplu înălţat până la sălaşurile raiului, i-a fost uşor să fie gata să meargă în iad, doar ca alţii să se salveze?! Nu, aceasta e treapta cea mai înaltă a Iubirii, e o totalitate a tuturor virtuţilor, dacă vrei, Vedere a lui Dumnezeu, Cunoaştere a lui Dumnezeu. Dumnezeu pe Fiul Său L-a adus ca jertfă pentru păcatele noastre, pentru păcatele întregii omeniri. Apostolul Pavel se oferă pe sine ca jertfă pentru neamul iudeilor, preafericitul Serafim – pentru creştinii din păgâni. Ei şi alţii ca ei, mii, care au mers pe calea agonisirii virtuţilor, pe calea asemănării cu Dumnezeu, au fost gata să se jertfească pentru oile rătăcite. Ei nu doar au citit, ci au şi cunoscut, că Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat (Ioan 3: 16).

- Părinte Antonie, întreb, dar, totuşi război va mai fi?

Stareţul a zâmbit cu amărăciune.

- O, neam puţin credincios, până când voi fi cu voi?! – îţi aminteşti aceste cuvinte, părintele? Despre ce vorbesc eu, părinte Alexandru?! Războiul merge de la facerea lumii şi va continua până la a Doua Venire a lui Hristos Răscumpărătorul! Vor participa sau nu oamenii la acest război, nu e chiar atât de important, mai exact, aceasta este urmarea, nu cauza. Cauza e în spiritualitate, în eforturile spiritului. Aminteşte-ţi, Constantinopolul asediat de către păgâni, de strămoşii noştri slavi. Dar asediaţilor, cu toată decăderea lor, li se păstrează conştiinţa faptului că motivul nenorocirilor sunt anume păcatele, ele sunt pricina acestor necazuri. Dumnezeu e cu noi atâta timp cât noi suntem cu El. Se întorc grecii de la păcat, cu post şi rugăciune, şi Dumnezeu arată o astfel de minune a Maicii Domnului că începe o furtună şi corăbiile păgânilor sunt împrăştiate în toate părţile. Cât de minunate sunt lucrurile Domnului o dovedeşte faptul că după această minune o mare parte din slavi au primit botezul. Iată şi războiul. Fiecare trebuie să ducă război cu propriile sale păcate. Iar de rezultatele acestei lupte în plan duhovnicesc vor depinde şi succesele în viaţa pământească.

Vremurile de pe urmă. De cum Evanghelistul începe a povesti despre ele, dintr-odată dispare meticulozitatea expunerii. Uite cum Scriptura e plină de mici detalii, ce exactitate a expunerii, lucru de înţeles, căci ştim că scriau oameni inspiraţi de Duhul Sfânt. E cu totul altceva când vine vorba despre timpul din preajma Venirii a Doua a lui Hristos. Despre ce scriu Evangheliştii? Ei vorbesc despre sărăcirea spirituală a oamenilor. Aceasta deja nici sărăcire nu mai poate fi numită, e un fel de îndrăcire a omenirii. Pentru că ele, duhurile căzute, sunt purtătoare a tuturor viciilor: mândria, beţia, desfrânarea, iubirea de arginţi, setea de putere, ateismul. Şi de acum, ca urmare a acestora – catastrofele terestre, cutremurele de pământ, arătări cereşti înfricoşătoare, boli necunoscute, războaie şi altele. Distrugerea spiritualităţii va duce la pieirea vieţii pe pământ. Însuşi Mântuitorul spunea că ziua şi ora sfârşitului nimeni nu o ştie, doar Tatăl. Trebuie să veghezi ca să nu fii luat prin surprindere, ca gospodarul cel rău când dau buzna tâlharii. Nu e nicio aluzie în Scriptură la o dată anume, sau la un soroc lăsat, ca să poată fi făcut vreun calcul.

Dar omul întotdeauna se străduieşte să pătrundă cu mintea sa căile Domnului. Câte încercări au făcut să numească anul cu pricina – în zadar! Subit va fi acest sfârşit, adică neaşteptat. Şi aici apare senzaţia contradicţiei – Evanghelia va fi propovăduită întregii creaţii, ştim că acesta este unul dintre semnele sfârşitului lumii, iar glasul trâmbiţei Arhanghelului va fi neaşteptat. Nu e nimic de mirare aici şi nu-i nicio contradicţie. Şi iudeii au aşteptat mii de ani venirea lui Mesia, au studiat Testamentul şi prooro cirile, dar a venit Mântuitorul şi nici într-o locuinţă omenească nu s-a găsit un loc pentru Dumnezeiescul Prunc!

Ei primii aveau să audă Vestea cea Bună din gura Domnului Însuşi. Şi ce? Întâi „osana”, iar peste câteva zile – „răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Această Veste Bună le era incomodă, le strica liniştea, modul obişnuit de viaţă. Mai simplă şi mai accesibilă era învăţătura omenească, învăţăturile bătrânilor, pe care le-au şi urmat. Conform lor, aşteaptă şi acum venirea lui mesia ca împărat al împăraţilor, pe care poporul evreu îl va face rege al întregii omeniri. Şi îl vor primi. Il vor primi pe antihrist.

Aşa şi acum, toţi vor auzi cuvintele Evangheliei, mai exact, le vor asculta, dar nu le vor auzi. Nu le vor auzi. Nu vor auzi învăţăturile Bisericii, Corabia salvatoare a vremurilor din urmă, şi vor merge după învăţăturile omeneşti, vor respinge adevărul, se vor mulţumi cu poveşti, aşa cum ne avertizează Apostolul. Nu le e comodă lor, le încurcă modul de viaţă format din deprinderea de a-şi satisface poftele. Şi vor huli, şi vor batjocori peste măsură Biserica ce le-a dat Sfânta Scriptură. Păcatele slujitorilor nevrednici vor fi luate drept vicii ale Bisericii. Ea lor le încurcă. Pentru că Biserica este vasul plin de Duhul Sfânt, iar el este Duhul Adevărului! Demascatorul lumii în lume. Nu al lumii create de Dumnezeu, al neprihănitei lumi a naturii primordiale şi a duhului, ci al lumii căzute în păcat. Al lumii desfigurate de poftă, muri­bunde, care vrea să şi-i facă copărtaşi ai pieirii sale pe cât mai mulţi oameni, iar ca rezultat, pieirea sufletelor lor. (…)

Şi cel din urmă care va duce sufletele oamenilor la pieire nu poartă un nume al său – pentru rău, aceasta e prea mult şi pur şi simplu imposibil, de aceea antihrist înseamnă anti Hristos, duşman al lui Hristos. Toate acţiunile lui, pe de o parte, sunt îndreptate către o imitare a lui Hristos. Întâi de toate, să atragă oamenii de partea sa, astfel încât ei să-l urmeze de bunăvoie, nu forţaţi, cu toate că nici aşa nu se va lipsi de „anti”. Pe de altă parte, aceasta e o cale cu totul opusă celei a lui Hristos. Calea lui Hristos e ducerea crucii pe pământ, şi e dulce, încununată în Cer, în lăcaşurile împăratului Slavei. Drumul puturos al antihristului nici pe pământ nu e dulce, iar sfârşitul lui e în iad! Cu aceasta totul e spus, iar fiecare alege ce vrea. Dar mulţi vor vrea să fie atraşi de amăgeala falselor lui minuni. Nu antihristul, dar înşişi oamenii care vor fi de acord să primească semnul satanei, semnul de împotrivire faţă de Dumnezeu, îi vor descoperi pe cei care nu l-au primit şi îi vor trimite pe cei drepţi la chinuri. Primii creştini primeau chinurile în faţa tuturor oamenilor. Groaznice vor fi chinurile mărturisitorilor ultimelor vremuri, chinurile le vor fi pricinuite pe ascuns de restul lumii, de către oameni învăţaţi de duhurile răutăţii, care se vor afla de faţă.

Iată încă un rău pricinuit de stăpânii televiziunii – faptul că îi deprind pe oameni cu chipurile dracilor! Această învăţătură se desfăşoară din plin: din toate părţile oamenii sunt priviţi de monştri! Îi numesc acum extraterestri sau nu mai ştiu cum, dar aceştia sunt draci. Va trece timpul şi ei se vor arăta liber oamenilor, fiind în slujba antihristului şi a slugilor lui. Cu mult mai greu va fi atunci de luptat cu ei!





DE LA IMBUIBARE LA FOAMETE. CUM VOR FI JUDECATA SI IADUL. CAT DE IMPORTANT ESTE SA NU PIERDEM TIMPUL SI SA NE OSTENIM PENTRU DOBANDIREA DUHULUI SFANT
Şi peste toate acestea va domina foamea. O foame dublă – şi fizică, şi, în principal, spirituală. Vor fi câţiva ani neroditori, secete, toate acestea vor duce la o foame cumplită. Dar nici acesta nu este motivul principal, doar oamenii s-au deprins să consume mai multă hrană decât le este necesar pentru întreţinerea vieţii, cu mult mai multă. Cuvioasei Maria Egipteanca îi erau de ajuns câteva boabe de grâu şi puţină rouă, ca să trăiască şi să reziste căldurii pustiului. Cuviosul Serafim de la Sarov, făcătorul de minuni, se hrănea cu ierburi, iar în fiecare zi muncea fizic din greu. Ei erau plini de har. Dar oare numai ei? Respingând putreziciunea, ei se uneau cu Viaţa, până şi trupurile lor rămâneau neatinse de putreziciune, contrar legilor morţii, aduse în natură de către păcat. Cu oamenii ultimelor timpuri se întâmplă ceva contrar: unul dintre idolii lor este mâncarea. Mănâncă nu atunci când le e foame, ci pentru că au ce mânca. Încearcă, cunoaşte oare omul contemporan adevărata senzaţie de foame? Puţin probabil, altfel de ce i-ar mai trebui atâtea condimente, mirodenii, sosuri, reţete de mâncăruri rafinate. Căci menirea lor e să trezească dorinţa de a mânca cele preparate. Cel care are, într-adevăr, nevoie de mâncare pentru a-şi menţine puterile nu are nevoie de toate acestea. O bucăţică de pâine şi o înghiţitură de apă îi sunt de ajuns.

Dar băuturile spirtoase care inhibă senzaţia de saturaţie? Toate acestea sunt o repetare a orgiilor păgâne. Dar noi uităm că, de fapt, consumând moarte, ne logodim cu ea, devenim ostaticii ei. Acum are loc îndoparea omenirii. Aşa cum ţăranul îndoapă vitele şi păsările, pregătindu-le de moarte, de tăiere, aşa şi omenirea se pregăteşte de moarte, de moarte spirituală, întâi de toate. Diferenţa e doar că animalele nu au libertatea de a alege şi nici raţiune, iar omul şterge limitele naturale, alegând indivizii ce încalcă aceste limite. Dar omul are raţiune şi libertatea de a alege şi nimeni nu poate să-l oblige; tot ce face, face de bunăvoie. Iată Viaţa şi iată moartea. Iată Biserica-Adevărul, pentru că este Trupul lui Hristos şi e plină de Duhul Sfânt, şi iată orgia morţii, atotviclenele legi şi ispite ale lumii. Fiecare alege liber una dintre ele.

Despre ziua de azi, mulţi îşi vor aminti la Judecata de Apoi cu mare căinţă şi amărăciune, pentru că nu s-au folosit de ea ca să agonisească Duhul Sfânt. Nu au ascultat chemările Bisericii să se adape din râurile cu apă vie ale harului lui Dumnezeu. N-au vrut să se deprindă cu rugăciunea şi postul, cu faptele bune, cu lucrarea duhovnicească. Au agonisit moarte şi pe ea o vor primi. De aceea s-a şi spus că nu se va îndrepta tot cel viu. Că doar nu va fi o judecată aşa cum ştie lumea – cu procuror, avocat, cu ultimul cuvânt al inculpatului, nu. Vor acuza sau îndreptăţi înseşi faptele omului – faptele şi gândurile. Şi va primi fiecare ce a ales în această vale a plângerii şi a pribegiei, spre ce a tins, ce a dorit, aceea va primi. Cel care a ales viaţa va primi viaţa veşnică şi fericirea, iar cui moartea i s-a părut mai dulce – iadul şi chinurile veşnice.

Şi, după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, principalul chin nu este tigaia ["cazanul cu smoala", n.n.], ci lipsa lui Dumnezeu! Acum, vrem noi aceasta sau nu, avem în permanenţă drept sprijin Lucrarea Lui dătătoare de Viaţă. Aşa ori altfel, suntem adăpaţi de Harul Său. Măcar şi prin Cuvântul spus la facerea lumii plantelor şi animalelor, omului şi universului. Fără lucrarea lui Dumnezeu, lumea nu ar putea exista nicio clipă. Timpul din urmă de aceea şi este cel din urmă, pentru că acţiunile omului înşelat de mirajele diavoleşti sunt îndreptate către desprinderea de lumea Proniei. Şi iată că devine clar cât de important este să dobândim Duhul Sfânt acum. Numai în aceasta e zălogul mântuirii.

Scriptura spune clar că domnia antihristului va dura trei ani şi jumătate. S-ar părea că ce sunt puţini trei ani, dar şi atâta va fi de ajuns ca să nu mai rămână niciun suflet credincios, aşa luptă înfricoşătoare va fi şi atât de rău vor fi pregătiţi de ea oamenii. Nu veghem, ne-am relaxat, lăsăm totul pentru mai târziu. Pentru mai târziu postul, pentru mai târziu rugăciunea, pentru mai târziu râvna de a primi Sfintele Taine, pentru mai târziu smerenia, pentru mai târziu – faptele bune. In schimb hrană, şi mai multă acum, locuinţă, chiar în clipa aceasta, maşină – e foarte de dorit. Dar se va prăbuşi lumea, va dispărea această invazie a nimicniciei şi se va vădi că eşti gol-goluţ.





MIRAJUL BUNASTARII SE SPULBERA. COLAPSUL BANCILOR. DUPA HAOSUL GENERAL, ANTIHRIST VINE CA SALVATOR SI JUSTITIAR, FACE MINUNI AMAGITOARE, VA FI SOCOTIT DUMNEZEU SI VA FI PRIMIT CHIAR SI IN BISERICI. IMPOTRIVA ORICARUI COMPROMIS CU DIAVOLUL.
Antihristul va apărea ca un izbăvitor de neajunsurile sociale, cu toate că anume în acest scop se vor produce ele. Va avea o putere nemaivăzută această talpă a iadului. Oamenii ce pregătesc venirea lui de pe acum au în mâinile lor bogăţiile de bază ale pământului. Mirajul bunăstării actuale se va spulbera tot atât de repede cum trece apa. Să ne aducem aminte unul dintre antrenamente, o repetiţie care s-a făcut cu oamenii în Uniunea Sovietică – cei care s-au încrezut în bănci au devenit cerşetori în tr-o singură zi. Au agonisit cu anii, care în contul burţii, care în contul sănătăţii, şi părea că aceasta e pentru o viaţă. Dar s-a dovedit a fi un miraj.

Acum va fi mult mai rău. Va avea de suferit întreaga lume. Totul se va petrece prin intermediul instituţiilor bancare, de aceea trebuie avut cât mai puţine contacte cu ele. Acesta e şi zălogul neacceptării codurilor, printre altele. Niciun fel de bănci şi credite, toate astea sunt controlate de aceeaşi mână şi de acelaşi cap. Iar dacă vei controla, vei vedea că mâna nu e mână, ci o labă cu gheare, iar capul nu e simplu cap, ci unul încornorat. Iar în loc de faţă are un bot de fiară cu un rânjet înfricoşător. De ce pe toţi îi deprind acum cu băncile? Îţi iei salariul de la bancă, pensia – de la bancă. Repede vor fi adunaţi toţi în acelaşi staul. Mare mirare vor avea oamenii să afle că şi ultimul bănuţ din portmoneu le este numărat, lucru care, în Occident, deja se întâmplă.

Iar acesta, din păcate, nu va fi ultimul prilej de mirare. Toată această carcasă de bunăstare construită de omul modern se va dovedi a fi o capcană de oţel pentru el însuşi. Ei, dar ce să mai vorbim, capcana are cel puţin arcuri, apasă pe ele şi eşti liber. Chiar şi animalelor închise le reuşeşte uneori să facă aceasta. Aici aşa ceva nu va fi posibil. Şi-i va împinge dracul pe oamenii necredincioşi sau pe cei cu puţină credinţă să-şi facă seama, îngrozitor e faptul că vor fi prohodiţi şi înmormântaţi – se va scrie că a fost în stare de iresponsabilitate şi, gata, lucrul e ca şi făcut. Ca şi cum judecata asupra unui asemenea lucru, vizând iertarea sau pedeapsa, s-ar putea face pe pământ! E ceva de felul indulgenţei catolice – ai cumpărat-o şi eşti deja iertat. Şi altui nenorocit i se pare mai puţin înfricoşător – l-au prohodit doar pe precedentul: „Cu sfinţii odihneşte-L…”, e iertat, iar mie ce-mi încurcă?! Mulţi, mulţi oameni vor merge în iad cu cântarea aceasta, punându-şi singuri capăt zilelor, lipsindu-se de orice posibilitate de a lupta pentru viaţa veşnică, pentru viaţa în Viaţă. Am văzut şiruri de sicrie. Pe pământ plâng, bocesc, se cântă prohodul, iar în jur joacă dracii, mulţumiţi că au putut să piardă atâtea suflete!

Iar viii îi vor invidia pe cei morţi. Da, frica de boli şi de războaie, de moartea celor apropiaţi. Trebuie să ai multă credinţă şi nădejde în Dumnezeu ca să poţi suporta toate acestea. Cum un om plin de mândrie şi iubitor de argint să îndure umilinţa? Doar ieri el însuşi striga: „Dacă eşti deştept, de ce nu eşti bogat?.’” Ieri, mulţumirea de sine dădea din el, iar astăzi e un nimeni. Va accepta orice; şi codurile, şi „666″, şi cu sânge va semna contractul cu satana. Dar el nu mai are nevoie de aceasta! Şi aşa eşti al lui, te mai zbaţi, mai sari în sus, dar gâtul de acum ţi-e în laţ – eşti al nostru! Umilinţa îndurată cu smerenie în zilele bunăstării himerice, iată podeţul peste cei trei ani şi jumătate de putere ai lui antihrist.

Asupra cui însă va ţinti atunci gheara ispitei duşmăneşti? Asupra celor credincioşi. Nu i-au putut ispiti cu confortul şi aurul, cu bunătăţi şi maşini, să încercăm acum, sub ameninţarea morţii de foame, să-i ispitim cu o bucată de pâine. Greu, oh, ce greu va mai fi să-ţi păstrezi sufletul când cei apropiaţi, copiii, demult nu au mai pus o fărâmă de pâine în gură. Numai cel care crede în Dumnezeu, care Il crede pe Dumnezeu se va putea stăpâni să nu facă pasul ireversibil. Va da ceva antihristul lumii? Nu, pentru că nu va fi nimic de dat. Ce va avea el mai mult decât bogăţiile strânse, bogăţii preţuite în acea lume organizată de diavol şi tot de el distrusă, pentru instaurarea mai comodă a falsului mesia! Aceşti jinduiţi dolari vor fi număraţi cu metrul. Aurul va ajunge la preţul său adevărat – zero. Ca metal, nu e bun de nimic, iar în rest, nici de foame, nici de frig nu ţine. Preţ vor avea doar lucrurile funcţionale, lucruri fără de care nu e posibilă supravieţuirea omului – topoare, fierăstraie, orice instrument, plite simple de fier.

Stareţul a închis ochii. Iarăşi s-a strecurat o lacrimă. Părea că doarme, dar buzele i se mişcau după obişnuinţă în rugăciuni.

În ajunul venirii antihristului va fi un haos în viaţa tuturor ţărilor. Vor prospera cei care, în virtutea religiei pe care o practică, aşteaptă venirea antihristului [ca Mesia]. Aceştia sunt, întâi de toate, iudeii şi musulmanii. După ei, acei protestanţi care, negând Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos, propovăduiesc împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Creşterea influenţei lor se vede de pe acum, iar mai departe va fi şi mai mare. Principalul pentru ei acum e să ia în stăpânire pământul. În taină, vor cumpăra tot – şi păduri, şi câmpuri, şi râuri. Siberia va fi luată de chinezi şi poate şi mai mult.

„Atunci, unde e mai bine să ne salvăm?“, îl întrerup pe stareţ.

Unde va arăta Dumnezeu. Principalul e mântuirea, nu discu ţiile [teoretice] despre mântuire.

Esenţa „minunilor” antihristului va consta în seducţia pe care o vor emana. Adică, atrăgătoare vor fi aceste false minuni, vor vrăji ochiul. De aceea, până şi să te uiţi la ele e păcat şi primejdie de moarte. Trebuie să te ascunzi şi privirea să ţi-o ascunzi. Dar nici aceasta nu e tot. Sensul venirii sale va fi dreptatea absolută. A venit Mântuitorul nu în Numele Său, ci în Numele Tatălui. Nu L-au primit, ci, mai mult decât atât, L-au răstignit. Dacă e să judecăm drept, şi acum îl batjocoresc şi-L răstignesc, negând Dumnezeirea Lui şi schimonosind învăţătura Lui. Iar acesta va veni ca dumnezeu, nu Dumnezeu, dar ca dumnezeu, şi îl vor primi şi-l vor crede dumnezeu pentru minunile sale mincinoase, pentru faptele sale înşelătoare. Adică pentru ceea ce va fi plăcut şi atrăgător pentru oameni. Ispititor, ne spune limba slavonă, bisericească.

De aceea se şi spune că nu se va îndrepta tot cel viu – nu va avea îndreptăţire. Acum sunt din cale afară de vorbăreţi pseudoînvăţătorii. Atunci însă când faptele şi cuvintele lor vor fi verificate de Adevăr, se va vădi toată minciuna. Dar va fi primit antihristul în orice biserică din lume şi i se vor închina lui ca unui dumnezeu. Ia aminte, cinstite părinte, nu el se va declara dumnezeu, dar cu minuni amăgitoare va face astfel încât i se vor închina ca unui dumnezeu! Iată în ce constă grozăvia, iată de ce va lipsi orice motiv de îndreptăţire! Dar cei care îl vor primi vor fi oamenii pentru care Evanghelia se sfârşeşte la Cina cea de Taină. Pentru Golgota, ei sunt surzi. Chinurile pe cruce sunt pentru El, toate astea se întâmplă acolo, în Ierusalim, cu 2000 de ani în urmă.

Ştii, când ne luau CK, eram ca nişte oi, nu vreau să spun miei, ca nici măcar astfel să nu mă compar cu Mântuitorul. Mergeam tăcuţi la abator; pur şi simplu era greu să-ţi imaginezi că e posibilă o asemenea fărădelege. Şi doar ştiam cine sunt ei. Cât au proorocit stareţii despre aceste vremuri, despre puterea slugilor întunericului. Dar şedeam şi aşteptam – cine va fi următorul. Doar mulţi au nimerit în aceste mreje ale minciunii. Cât de mari şi de deştepţi erau şi arhiepiscopul Ilarion, învăţătorul meu, şi mitropolitul Serghie, şi mulţi alţii. Dar au greşit când au crezut că te poţi înţelege cu dracii şi cu slugile lor. Le părea că, păstrând forma, conţinutul va rămâne de la sine. Numai că nu a fost aşa, dar aceasta s-a văzut mai târziu. Tot aceasta se întâmplă şi acum, numai că se va vedea mai târziu.



SUPUNEREA FATA DE PUTEREA SATANICA? NU E DE AJUNS SA CITIM SI SA DISCUTAM, CI SA FAPTUIM CELE CARE DUC LA DOBANDIREA HARULUI
„Iertaţi-mă, părinte Antonie, dar cum rămâne cu cuvintele Apostolului despre putere şi despre supunerea în faţa ei?“, îl întrerup eu iarăşi.

E-e-eh, suflete al meu – a zis stareţul. Dar Apostolul Petru n-a fugit el, oare, din Roma, când L-a întâlnit Mântuitorul? Dar pe Apostolul Pavel nu l-au salvat oare într-o coşniţă, dându-l jos de pe zid? Ce are a face aici acceptarea realităţilor şi opunerea satanismului? Ce să-ţi aduc eu exemple – aminteşte-ţi de marea muceniţă Ecaterina, sau de marele mucenic Gheorghe. Supunerea e posibilă doar în lucrurile ce ţin de puterea laică – să-ţi faci meseria, să nu faci răscoale armate. Dar şi aceasta, după cum vede fiecare. Fraţii Macabei sunt un exemplu bun de folosire a forţei împotriva celor ce-L insultă pe Dumnezeu şi tot ce este Dumne zeiesc. Dacă apuci drumul smereniei prosteşti, aşa şi vei începe a pune întrebări despre proslăvirea în rândul sfinţilor a lui Alexandru Nevski, biruitorul, şi a lui Dimitrie, cel care i-a prăpădit pe tătari pe câmpia Kulikovo. Întrebările ca întrebările, dar de proslăvit, i-a proslăvit Dumnezeu! Eu, când aud asemenea întrebări „evlavioase”, îmi amintesc de viaţa Sfântului Vasile cel Mare şi a Cuviosului Iov de la Poceaev, făcătorul de minuni. Ce vreme înfricoşătoare le-a dat Dumnezeu pentru viaţă. Ei, şi ce? Nu s-a rugat, oare, Sfântul Vasile să moară împăratul Iulian? Văd că vrei să spui că Iulian a fost un apostat, dar era împărat şi împărat legitim, bagă de seamă! Oare nu de frică pentru comoditatea noastră ne rugăm pentru „puterea” satanică?! Şi doar Dumnezeu a arătat că Sfântul Vasile a avut dreptate – lui Iulian i s-a tras moartea nu de la o arma pământească, ci a fost străpuns de lancea unui soldat ceresc. Dar Cuviosul Iov a făcut compromisuri cu polonezii? Nu, el a luptat cu ei şi cu acoliţii lor în fel şi chip. Nici de judecăţi nu s-a ferit dreptul! Dar tu-mi spui de putere!

Lucrarea lui Dumnezeu trebuie să se facă cu chibzuinţă. Dacă în relaţiile de putere, perechea şef-subaltern ar însemna doar atotputernicia unuia şi adânca smerenie a celuilalt, n-ar mai fi nevoie de Sobornicitatea Bisericii. Dar dacă n-ar fi Sobornicitatea, n-ar mai rămâne Biserica nici Ortodoxă – de câte ori s-a întâmplat ca cel care era în adevăr să fie un singur om, în timp ce ierarhia superioară era în erezie?! Ce să mai vorbim despre puterea laică – mitropolitul Filip şi patriarhul Nicon, de exemplu. Şi aceşti drepţi, însetaţi de adevăr, sunt proslăviţi ca sfinţi: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigore Teologul, Cuviosul Maxim Mărturisitorul, Cuviosul Iosif Voloţki, dar parcă poţi să-i enumeri pe toţi. Dar mai trebuie ţinut minte că, luptându-se pentru curăţenia credinţei, ei, Sfinţii Părinţi, singuri erau împlinitori plini de râvnă ai Legilor lui Dumnezeu.

Supunerea smerită în faţa oricărei puteri îi convine celui care nu este atras de viaţa după Cuvânt. Pentru că drumul mărturisirii, chiar dacă e pe undeva şi aşternut cu roze, neschimbat, după „Osana…“, va răsuna şi „Răstigneşte-L, răstigneşte-L“. Această incomoditate va servi drept motiv pentru justificarea de sine şi primirea antihristului – ştiinţă avem, dar raţiunea s-a întunecat din cauza păcatelor. Adică, dacă orice putere e de la Dumnezeu, ne-om supune şi antihristului, n-avem încotro. Şi încă vor adăuga că toate se fac cu voia Domnului. De aceea, se şi spune că se va întrona necuratul în orice biserică şi niciun cuvânt despre cei care au slujit acolo mai înainte. Ţine minte exemplul marelui stareţ, făcătorul de minuni de la Sarov. Câte icoane avea el? Una. Cărţi? Vreo zece. Dar a dobândit mare slavă, şi nu de la oameni, ci de la Dumnezeu. Acum toţi au pe-acasă iconostase, rafturi întregi de cărţi, numai că nu se săvârşeşte fapta cugetată! Mulţi ascultă, dar puţini aud, părinte.

„Da, m-am gândit eu, e o piatră şi în grădina mea, ce mai bucurie îmi aduce biblioteca de vreo mie şi jumătate de cărţi!”

Îţi mai spun încă o dată: nu e nevoie de discuţii despre mântuire, ci de fapte pentru mântuire - atât acum, cât şi atunci, ceva mai târziu. A trecut timpul îndreptăţirilor, dacă a mai fost vreodată. Nu numai mântuirea, toate trebuie supuse acestui scop. A lăsat Domnul timp liniştit pentru a ne deschide mintea şi a auzi cuvântul lui Dumnezeu şi, principalul, pentru dobândirea harului Dumnezeiesc înainte de anii înfricoşători. Cine va folosi aceasta spre bine, iar cine spre rău. Primii vor mai primi, iar cei din urmă şi ce-au avut vor pierde! Cum s-a şi spus: că celui ce are i se va mai da, iar celui ce n-are i se va lua şi puţinul ce-l are. Veghează!”

(Din: “Staretii despre vremurile de pe urma“, Manastirea Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, Petru-Voda, 2007)